Amurgul zeilor

CAPITOLUL VIII

        -Ce tocmai a spus? Mina?! Cum?!, mă uitam disperat când la ea, când la Karl.

Mina izbucni într-un plâns isteric, suspina și se prăbuși în genunchi, doborâtă de tristețe.

        -Fată, încetează, începu Karl, o să creadă lumea că te violăm, îi ordonă, insensibil.

         Ochii lui Karl îi jucau în orbite, încercând să găsească motive, scuze sau orice altceva ce ar fi putut explica aceasă situație. Nu știu dacă în acel moment, cuvântul ,,șocat” ar fi descris starea mea actuală. Eram disperat, nervos și nu știam dacă era adevărat sau nu, ceea mă făcea un frustrat.

         -Nu se poate, începu Karl să vorbească cu el. Mi se spusese clar că nu a supraviețuit, asta clar trebuie să fie o minciună, ai auzit?, țipă către Mina. Pleacă și lasa-mă cu minciunile tale! De unde dracu’ le-ai mai scos? Vrei bani? Nu îți ajunge câte faci?! Spune-mi, ai aflat că e Daniel mare patron și profiți acum de prietenia mea cu el? Daniel, tu vezi ce ne face?, se întoarse spre mine, gesticulând ca un nebun. Cum poți permite asta?

        Îmi dresei glasul înainte să îi pot răspunde, reușind să scap de nodul care mi se pusese în gât. Nu știam ce sau pe cine să mai cred.

        -Și... De ce nu ar fi adevărat, Karl?

        -Știi tu cu cine m-am culcat și în cine mi-am dat drumul? Chiar dacă devin mai nesimțit decât ar trebui, în acest moment, nu îmi poți contesta trecutul, nu poți știi ce am făcut, nu mă poți pune la îndoială! Trebuie să mă crezi!

        -Îmi pare rău...., continuai, vinovat.

      -Și totuși..., mă întrerupse. Dacă...?, se întrebă, făcând ochii mari, mai să îi iasă din orbite și rămase cu gura deschisă, parcă văzuse un strigoi și așa rămase, ca o stană de piatră, pierdut pentru câteva secunde în propriile sale gânduri.

        Constatasem că în tot acest timp vorbisem ca doi idioți, iar biata fată zăcea pe jos, îngropată în propriile lacrimi.

        -Mina..., mă apropiai de ea. Haide, te rog, ridică-te și explică-ne la ceea ce te-ai referit, încercai să o înduplec.

        Dar Mina parcă își pusese lacăt la gură. Era șocată și nu putea scoate niciun cuvând, doar suspine peste suspine. Mă durea să o văd așa, nu știam ce să fac, să o îmbrățișez, să îi spun că totul va fi bine? Nu știam nimic despre ea, Karl îmi era cel mai bun prieten, nu l-aș fi dat la o parte pentru nimeni, dar ea... tocmai ea să fie fata lui?!

        În acel moment însă... Am sărutat-o. Am, sărutat-o cu atâta pasiune și ardoare, o doream atât de mult! Da, poate că a părut un moment total deplasat, dar am simțit că numai așa îi pot alina durerea, iar ea mi-a răspuns la acel sărut. Am prins-o de mijlocul ei subțire și am apropiat-o și mai mult de mine. Buzele îi erau moi, iar obrajii reci, de la lacrimi. Avea un parfum dulceag, plăcut, ce mă făcea să îmi pierd mințile. Aș fi coborât acolo, jos... Să o simt... Șă știu că o pot face să zâmbească iar. Dar nu! Karl mă zăpăcise mult prea tare, iar gândul la acest lucru m-a făcut să mă desprind din acel sărut.

        -Mina... Ne poți explica, te rog?

        Karl parcă nici măcar nu băgase de seamă că ne sărutasem. Era pierdut în lumea lui și părea că încerca cu disperare să găsească un răspuns pentru această situație.

         -Câte fete de vârsta mea, cu numele de Mina, cunoașteți? Vă spun eu, nu multe, începu aceasta. Este numele pe care mi l-ai dat tu, zise, arătând spre Karl, după mama... O mai ții minte? Pentru că mie nu mi-au mai rămas decât pozele. Știam de ea că a murit, dar de tine mi se spusese că ai plecat... Că sufereai de o boală și că nu mai aveai mult de trăit. Cum este posibil așa ceva? De ce m-ai mințit, tată?