HAWKS

Capitolul 2 - Ea

Aurora

Sunetul autobuzului mă trezește din starea de amorțeală și deschid brusc ochii, apoi apuc de troller și de geanta pe care o arunc pe un umăr în grabă, și o iau la pas grăbit printre rânduri, ciocnindu-mă de fiecare scaun în parte, încă leșinată de somn și de căldură toropitoare din autobuz.

Prinsesem fix autobuzul cu aerul condiționat stricat. Trec pe lângă șoferul plictisit și îi arunc o privire în scârbă atunci când mă chinui să mă dau jos cu tot cu troller, pe care încerc să-l cobor și din greșeală îmi scapă maneta din plastic și se răstoarnă în stația plină de pietriș.

Rahat, murmur și privesc lung la troller în timp ce autobuzul din spatele meu o ia din loc. Rămăsese cu jumătate de manetă în mână, cu partea din plastic.

Privesc în jur, și nu văd pe nimeni. Vacanța de vară începuse deja de două săptămâni, iar eu nu plănuiam să mă întorc aici în astfel de circumstanțe. De fapt, nu mi-am imaginat niciodată că o să vină ziua asta.

Când ești tânăr, nu te gândești deloc la moarte. Capul tău e plin de planuri, de lucruri pe care îți dorești să le ai sau să le faci. Nu te gândești o secundă că oamenii din jurul tău azi sunt și mâine pot să dispară subit, fără motiv, fără să lase o urmă.

Doar tu rămâi în urmă, și trebuie să te descurci cu durerea.

Privesc la băncuța pe care stăteam ori de câte ori veneam aici, și trec pe lângă trollerul încă răsturnat, apoi mă așez și privesc în dreapta mea, la gândul că mașina ei roșie, o Honda Civic coupe din 1999, avea să se zărească pe strada cu o singură bandă.

Și aștept, și tot aștept, privind în depărtare, și nimic. Încep să-mi imaginez că realitatea e de fapt o iluzie și că nimic din ce trăiesc în prezent nu se întâmplă cu adevărat, dar când după 10 minute de așteptare, mașina roșie nu se zărește, realizez că realitatea mă ajunge din urmă, oricât de mult voiam să fug de ea.

Îmi ating obrajii umezi, și observ că lacrimasem în tot acest timp. Plângeam în tăcere, pentru că nu mai aveam voce să o fac pe bune. Când aflasem că Amanda nu mai e, racnisem până vomitasem și uitasem să mai respir. În noaptea aia, voiam să mor, dar nu aveam curajul să o fac pe bune, nu până nu aflam ce s-a întâmplat cu adevărat cu sora mea.

Detectivul mă sunase, spunându-mi că eu sunt singurul număr apelat din agenda ei, ceea ce mi s-a părut ciudat pentru că Amanda avea mulți prieteni, dar în momentul acela nu la asta îmi stătea gândul, ci la faptul că ea nu mai era cu adevărată. Refuzasem să accept când detectivul îmi spusese că i-au găsit trupul în cadă, fără nicio vânătaie sau semn de lupta, ci doar cu o doză mare de substanțe interzise în sânge.

Știam că Amanda se droga uneori, dar îmi promisese că era doar de distracție, și nu este dependență. În momentul ăla, o crezusem și chiar dacă nu-mi plăcea, nu puteam să-i comand viața.

Amanda era ca un câine fără stăpân de când o știu.

Nu putea fi îmblânzită.

Amanda era o femeie puternică.

Inițial am crezut că-mi face cineva o glumă, când am fost sunată. Am fost și mai dărmata când moartea Amandei era catalogată drept sinucidere. Amanda nu s-ar fi pus capăt zilelor niciodată, oricât de greu i-ar fi fost. După declarația mea prin telefon, au anulat închiderea cazului drept sinucidere, chiar și după insistențele detectivului că fiind o neglijență în cosumul de stupefiante, tot am refuzat să accept. Toate indiciile aduceau mai mult a accident, o doză prea mare care i-a cauzat stop cardio respirator. Bineînțeles, că am refuzat în continuare să cred, așa că detectivul care avea cazul, mi-a oferit câteva zile în care să mă liniștesc, și după ce voi da o declarație față în față, cel mai probabil va încheia cazul.