❝Vrei răspunsuri, dar oare pui întrebările corecte?❞
Se spune că bucuriile aduc oamenii împreună, dar nu și pentru Aurora, care după moartea surorii ei, se întoarce în orășelul natal, pentru funerarii. Dar totul se schimbă, când accidentul în care...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Un bărbat înalt, hispanic, tuns scurt, cu un șoim tatuat pe gât stătea în bucătăria mea, în mijlocul nopții care deja năștea coșmaruri. Purta un hoodie alb, și o geacă peste, din piele, blugi negrii și Adidas.
Mă blochez pentru o secundă, dar imediat îmi revin și mă întorc pe călcâie, alergând spre ieșire. Când dau să deschid ușa de la intrare, mă izbesc de doi bărbați solizi, cu niște cefe late și brațe tatuate. Fumau pe terasa mea, și păreau că păzesc ușa. Înainte să facă o mișcare, eu deja o zbughisem spre etaj. Alergam cât mă țineau picioarele pe trepte, intrând în camera Amandei, dar fix când vreau să închid ușa, ia cheia de unde nu-i.
Ce casă era asta fără yală cu închizătoare? Merg cu grijă lângă fereastră, și analizez împrejurimile. Nu era nimeni. Gâfâiam ca nebuna, și picioarele îmi tremurau, chiar dacă stăteam lipită de perete, sprijinită pe genunchi. Fruntea îmi era scăldată în sudoare, pentru că Arturito, omul cu aerul condiționat nu sosise nici până azi sa-l monteze și muream de cald în cuptorul ăsta nenorocit. Maieul lung de pe mine mi se lipise ușor de corp, simțind cum aveam să mă stafidesc precum un strugure în câmp, dacă bărbații ăia dubioși nu dispăreau mai repede de pe veranda mea.
— Poți fugi, dar nu te poți ascunde, aud glasul gros al bărbatului de la parter.
Viața mea devenise într-o clipă cel mai prost clișeu dintr-un film de groază, dacă replica aia intervenise aici.
Așa ceva nu se putea întâmpla. Visez! mă mușc de buză și realizez că era pe bune.
Mă mai uit încă o dată pe geam și încep să calculez șansele de a ajunge la copac și a mă dau jos încetișor fără să-mi rup gâtul sau cel puțin să nu mă audă.
— Cine ești și cum ai intrat? îl întreb privind în jur după ceva cu care să mă apar, încercând totodată să-i distrag atenția.
La naiba!
De ce trebuia să fiu atât de organizată și să nu las un cuțit la voia întâmplării prin casă, ca de exemplu sub pat. Nu eram în stare să rănesc o muscă dar măcar să fi arătat mai înfricoșător.
— Vino jos și am să-ți spun, glasul lui se sparge între pereții casei iar eu îmi mușc buza până la sânge de frică, și apuc de pervazul geamului, ridicându-mă vitejește dintr-o mișcare fermă.
Panica se instalează înăuntrul meu iar inima începe să-mi pompeze suficientă adrenalină cat să apuc de geam și să-l ridic încet, încălecând pervazul într-o mișcare disperată de a coborî.
Picioarele îmi tremuram, dar jur că aveam să mă arunc, decât să rămân aici. Realizam pericolul, conștientizam că îi luasem locul Amandei aici, încercând cu disperare să o păstrez vie, să trăiască prin mine. Dar nu știam niciodată ce viață dusese Amanda aici, cu ce oameni umbla sau în ce era băgată, chiar dacă la un moment dat, bănuisem ceva, când găsisem niște prafuri căzute între pernele de la canapea. Ca să evit cearta, le-am aruncat la chiuveta, iar ea ca să nu aflu, mă privise gata să mă întrebe de ele, dar capitulase înainte ca lucrul ăsta să ia amploare.
