❝Vrei răspunsuri, dar oare pui întrebările corecte?❞
Se spune că bucuriile aduc oamenii împreună, dar nu și pentru Aurora, care după moartea surorii ei, se întoarce în orășelul natal, pentru funerarii. Dar totul se schimbă, când accidentul în care...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
• Aurora •
Îmi acopăr gura cu ambele mâini și mă ridic preț de câteva secunde de pe canapea.
Câte secrete mai avea Amanda?!
Mă așez din nou și trag aer adânc în piept.
Înăuntru era o mască fixată într-un suport din catifea neagră, special parcă făcut pentru ea, un costum, niște cosmetice și sub mască, un card.
Cu teamă, apuc de masca și o privesc atent. Avea pietre albastre, atât de pure pe ciucurii care împrejmuiau ochii, încât îmi păreau safire adevărate. Mușc ușor cu caninul dintr-unul și apoi mai privesc odată de parcă nu-mi venea a crede.
— Pe toți dracii... O pun înapoi cu mișcări grăbite dar înainte să închid valiza ridic cardul, care la o privire mai atentă observ că era un card de acces.
All saints Private Club, iar mai jos scria Midnight.
Câteva zgomote de afară mă forțează să plec, și bag cardul în portofelul meu, apoi valiza o îndes în rucsac.
Mă ridic de pe canapea și închid depozitul, iar la ieșire dau peste un băiat înalt, îmbrăcat într-o cămașă în carouri și cu jeanși uzați în genunchi.
— Lucrezi aici? îl întreb, apucându-l ferm de braț.
— Arăt de parcă aș lucra aici? cioflăie din gumă și sparge un balon în fața mea în timp ce mă privește arogant, apoi ochii îi coboară pe locul în care îl apucasem de braț, de parcă îl jigneam.
— Arăți de parcă n-ai lucra deloc, mă încrunt și privesc în jur, arătând probabil mai dubios. Mai bine lasă dumele puștiulică, și răspunde-mi la întrebare, îl silesc s-o facă, smucindu-l de braț mai îndeaproape, încât fețele noastre se apropie și pot să-i simt acea notă de superioritate cum e îngropată la doi metrii sub pământ de o singură privire de-a mea spre buzele lui subțiri.
— C-ce vrei să știi? Se bâlbâie și privirea îi fuge în toate părțile, de parcă se temea de mine.
— Ce știi de ele? ridic în aer cheile pe care scria clar 1212 și i le arăt scurt înainte să le îndes în buzunar, păstrând apropierea.
— Ah, 1212. Păi... îți arăt unde e dacă vrei.
— Vreau să știu cine le-a avut. Nu mă interesează altceva.
— Cum aș putea să uit. O tipă plină de tatuaje și cu boașe mai mari ca ale tale are închiriat compartimentul ăla de luni bune. Ba chiar e restantă, se distanțează de mine și caută cu degetul rândul în care consemnase datoria în agenda lui, de parcă se folosise de asta drept pretext să ia distanță.
— Pe cât? îmi trag gluga și mai bine peste șapcă și îmi îndes ambele mâini adânc în buzunare.
— De vreo lună n-a mai trecut pe aici. Înainte îl plătea mereu. Se tot perinda cu niște mașini belea în zonă, dar cred că Jeepul ăla mat era al ei. Cu el venea cel mai des.
