când nici focul nu mă mai arde, deoarece buzele tale sunt mai fierbinți
"Ai o țigară?"
Totul s-a început cu o simplă întrebare.
Trăind în universuri paralele, ai zice că lor doi le-ar fi imposibil să se întâlnească. El - Damian Duarte, moștenitorul...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
╭⋟────────────────────────╮
Mesaje.
De parcă a câștigat jackpot-ul cel mare la loterie, nu l-am mai văzut niciodată pe tata atât de fericit. Inițial nici nu mă crezuse, era convins că-mi bat joc de el. În momentul ăla, cred că era să accepte orice de fericire. Ca un copil mic care și-a primit în sfârșit jucăria, nu a plecat la lucru până nu a lămurit și cel mai mic detaliu.
Unu la mână, să nu se aștepte din partea mea să mă duc la birou și la școală concomitent. A accept să o fac parțial, când și cum. Era un compromis decent, în special pentru că nu prea intenționam să pășesc tare des în locul acesta blestemat după ce-mi puneam la punct planurile.
Doi la mână, să înceteze măcar să-mi bage gărzi de corp în interiorul casei. Nu erau o problemă atât de mare, dar căutam să obțin ceva de pe urma înțelegerii. Dacă nu o făceam, avea să realizeze că este ceva dubios în mijloc. Iar el a acceptat fără dubii, ceea ce mă făcea să regret puțin că nu am ales ceva mai important.
Trei la mână, să nu mă enerveze.
Iar cu asta, cred că am făcut o înțelegere bună. Nu atât de compromițătoare pentru mine din partea tatei, dar doar eu știam cât de mult mă ajuta această decizie. Nu puteam să-l întreb brusc pe tata când apare partenerul său de afaceri, dar speram să dau ochii cu el curând. Răbdarea nu era punctul meu forte. Și voiam să prietenesc mai repede cu partenerul tatei de afaceri, pentru a scoate cât mai mult din gura sa.
Planul ăsta avea o mulțime de lipsuri și imperfecțiuni, dar concomitent aveam încredere în mine. Încetul cu încetul, fiecare gol o să fie acoperit. Iar planul va ieși la perfecțiune. Nu va mai cunoaște ticălosul prea curând culoarea cerului, îngropat 6 metri în pământ.
Trecând pe lângă peretele din oglindă de lângă recepție, privirea mea îmi examină fără pic de răbdare trupul. Acoperit de materialul semi transparent al unei cămăși de un albastru maritim, asortați cu o curea strâmtă în jurul taliei și de un sacou de o nuanță mai închisă la culoare pe umeri— privirea mea urmărea detaliat fiecare punct și chiar puteam zice că mi se potrivește îmbrăcat așa. Sau poate era doar narcisismul din mine vorbind, mă întrebam cât de bine mă complimenta cu adevărat.
Primul lucru pe care îl fac este să îmi pierd fugitiv degetele prin propriul păr și ridic telefonul, făcând o poză. Un zâmbet mi se conturează mândru pe buze în poză, privirea mea fiind ațintită asupra camerei. Când nimeni nu mă văzu, trimit poza pe celălalt telefon și îmi aranjez și ultimele boțituri de cămașă, pufnind ușor amuzat.
Mă întreb cum ar reacționa Aaron la vederea mea. În cămașă. Cu părul dat pe spate. Iar sacoul aranjat pe umeri. Ca scos din filme, mă amuza.
