când nici focul nu mă mai arde, deoarece buzele tale sunt mai fierbinți
"Ai o țigară?"
Totul s-a început cu o simplă întrebare.
Trăind în universuri paralele, ai zice că lor doi le-ar fi imposibil să se întâlnească. El - Damian Duarte, moștenitorul...
Ops! Esta imagem não segue nossas diretrizes de conteúdo. Para continuar a publicação, tente removê-la ou carregar outra.
╭⋟────────────────────────╮
Ca doi păcătoși.
Capul mi se învârtea nonstop.
Nici nu am realizat când m-am trezit întins pe canapea din sufrageria sa, înconjurat de o groază de hârtii ce erau aici de dinainte să apar. Camera era înfundată în liniște și tot ce mai auzeam era ticăitul slab al ceasului. Un ticăit încet, dar ritmic, ce mai mult îmi bătea în cap, de parcă voia să mă enerveze. Pieptul mi se ridica moale cu fiecare gură de aer, iar capul îmi era scufundat într-o durere încețoșată.
Cât mi-ar fi plăcut să dorm în momentul acesta. Dar închideam ochii și nimic. Doar o mare de întuneric, care se transforma repede într-un val de lumină puternică de fiecare dată când deschideam ochii.
— Poftim. Ceai de mușețel, cu două linguri de miere și alte dulciuri dacă nu vrei să-l bei gol.
În momentul acesta să-i aud vocea cred că era singurul lucru de care chiar aveam nevoie.
— Nu-mi place ceaiul, mă plâng zgomotos, suspinând abia auzit din cauza durerii.
O durere foarte pronunțată de cap, suficientă încât să-mi ofere impresia că întreg trupul îmi era scufundat în mrejele durerii.
— E un calmant bun. Mai bine să-l bei, o să te ajute să te simți mai bine.
— E doar apă fiartă cu buruieni.
Mă pocni ușor peste ceafă.
— Nu te comporta copilărește și bea-l. Ai nevoie de ceva care să te trezească după ce ai băut ca ultimul idiot.
Scâncesc, acceptând în cele din urmă. El o așeză cu grijă pe măsuța de cafea, fiind atent să nu se stropească întâmplător cu stropi fierbinți prin jur. Își ridică privirea spre mine, măsurându-mă fugitiv din priviri. Părea și el obosit. La fel cum eram și eu. Mă întrebam de ce nu dormea.
— Ce aveai de gând să faci? Întreb, trecându-mi privirea prin tot haosul din încăpere.
Nu puteam enumera câte hârtii erau împrăștiate pe jos. De la schițe, la scheme, imagini sau chiar text. Unele hârtii complet paralele între ele, altele care erau doar pagini din același domeniu. Nu înțelegeam relevanța lor, deși nu le-am aruncat mai mult de o singură privire.
— E vorba de ultimul plan… dar nu mă deranjezi, pot să îl fac și cu tine.
— Nu ești obosit?
— Am dormit puțin ziua, deci sunt okay. Tu nu ești?
Simțeam că (,) capul avea de gând să-mi explodeze din cauza durerii, dar nu înțelegeam dacă lipsa de somn sau excesul de băutură era de vină.
