când nici focul nu mă mai arde, deoarece buzele tale sunt mai fierbinți
"Ai o țigară?"
Totul s-a început cu o simplă întrebare.
Trăind în universuri paralele, ai zice că lor doi le-ar fi imposibil să se întâlnească. El - Damian Duarte, moștenitorul...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
╭⋟────────────────────────╮
Jucând periculos.
Bip, bip, bip.
N-am crezut vreodată că o alarmă putea fi atât de enervantă. Sunetul îmi lovea în cap, precum un baterist care bătea în tobe, repetându-se constant până reușesc să mă dezmeticesc și să o închid dracului, înjurându-mă de toți morții în minte pentru ca am pus porcăria asta de alarmă ieri seară. Era puțin trecut de zece, dar în momentul acesta aveam impresia că orice oră ar fi, tot somn mi-ar fi. Trupul îmi zvâcnea într-o amestecătură de oboseală și durere, făcându-mă să scrâșnesc din dinți atunci când simt și durerea apăsată de cap.
Ce blestem. Nu mai pun gura pe băutură nici să mă împuști. Mai bine mă sinucid decât să beau din nou.
Într-un final, după mai multe minute în care doar m-am plâns mintal pentru că trebuia să mă trezesc, decid să îmi adun toată puterea și voința pe care o aveam curgându-mi prin vene. Deschid ochii, iar privirea îmi întâlnește instantaneu o vedere ce îmi oprește literalmente respirația din plămâni.
Lumina soarelui de la geam curgea peste liniile trupului său pe jumătate dezgolit. Pătura care se întindea doar până la talie îmi permitea o priveliște perfectă asupra urmelor sale de pe piele— care se contrastau perfect în comparație cu liniile negre de cerneală. Arăta la fel de bine ca întotdeauna. Cu chipul neobișnuit de liniștit, pieptul ridicându-se și coborând lent cu fiecare răsuflare. Picioarele ne erau încâlcite între ele, iar trupul îi era foarte, foarte fierbinte.
Amintirile îmi erau difuze din cauza alcoolului, dar știam prea bine ce s-a întâmplat aseară. Pentru o secundă îmi pusesem întrebarea dacă nu a fost doar o născocire a minții mele excitate, dar dovada era chiar în fața ochiilor mei. Cu părul răvășit total, cu cearcăne sub ochi și dezbrăcat. O priveliște demențială, mi-ar fi furat răsuflarea dacă aș fi știut cum să respir în momentul acesta.
— Nu trebuie să te trezești? Murmură el în somn, vocea sa trăgându-mă la realitate.
Credeam că dormea.
— Trebuie… neața.
— Bună dimineața, mormăie, frecându-și ochii.
Căscă larg, ridicându-și privirea printre gene înspre mine.
— E deja ora zece atât de repede?
— Sunt atât de obosit, aș putea sta aici toată ziua.
— Nu mă deranjează, surâse scurt, închizându-și ochii înapoi.
