când nici focul nu mă mai arde, deoarece buzele tale sunt mai fierbinți
"Ai o țigară?"
Totul s-a început cu o simplă întrebare.
Trăind în universuri paralele, ai zice că lor doi le-ar fi imposibil să se întâlnească. El - Damian Duarte, moștenitorul...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
╭⋟────────────────────────╮
POV. Aaron
Ploua.
Telefonul îmi sună în buzunar. Nu îl aud prima dată, prins în înflăcărarea momentului, dar când mă dezmeticesc, îl simt cum vibrează în buzunar. Apa mi se scurgea din păr pe obraz, hainele fiindu-mi demult îmbibate în apă. Bărbatul din fața mea mă privea speriat, fiecare mușchi din trupul său tremurând. În întunericul nopții, nu puteam să-i văd frica din privire, dar știam că este acolo. Că în mintea sa, oricât de necredincios era și oricât de puțin credea în orice divinitate existentă, el se ruga. Nu mai avea putere în mâini, sau altfel ar fi luptat. Poate dacă nu ar fi băut atât de nepăsător băutura pe care i-am oferit-o, ar fi avut acum o șansă.
Dar a băut, iar acum nu mai era cale înapoi. Deși trebuia să admit, era uimitor că mai putea să se țină pe picioare după o astfel de doză. Mulți s-ar fi prăbușit doar cu o singură gură.
— Hm, se pare că suntem deranjați, surâd, îndreptându-mi mâna înspre buzunar.
Îmi scot telefonul și las lumina prostesc de puternică de la telefon să mă orbeze pentru câteva secunde, înainte să citesc numele de pe ecran. Damian mă suna.
Îmi încleșt unghiile în gâtul bărbatului cu forță, lăsând o răsuflare lungă să-mi scape buzele.
— Sper că nu te superi dacă răspund? Îmi ridic privirea printre gene, privind expresia speriată de pe chipul lui.
Răsuflarea îi era întretăiată, iar mâinile îi tremurau.
— Dacă vei fi cuminte, îi șoptesc, s-ar putea să fiu și eu bun cu tine și poate să îți chem o ambulanță, ce zici?
Își întredeschide buzele să zică ceva, dar nu zice nimic. Nu cred că putea zice nimic. Se zbate în prinsoarea mea, iar eu îmi las capul ușor pe o parte, ridicand telefonul la ureche. Nici nu știam dacă mai gândește limpede, cu atâtea droguri în sistem era un miracol că se mai ținea pe picioare.
— Bună, Damian! Îmi schimb tonul vocii pe unul bucuros.
— Bună, te deranjez?
Strânsoarea degetelor mele în gâtul său deja devenise roșie, iar eu o las mai ușoară, încât să poată respira. Cade la pământ, trăgând guri disperate de aer în piept, ploaia spălând sângele ce curgea din rănile sale.
— Nu, nu, nu, mă bucur că m-ai sunat. S-a întâmplat ceva?
