ℝ𝕚𝕧𝕒𝕝𝕚

𝚂ă 𝚙𝚕ă𝚗𝚞𝚒𝚎𝚜𝚌.

FALLON

Am înşfăcat rapid cheile lui Madoc şi am ieşit în fugă din casă, însă doar când am ajuns pe şosea mi-am dat seama că nu aveam nicio idee în ce direcţie mă îndreptam. Oraşul acesta nu avea de oferit nici prieteni, nici familie şi sincer nu exista nici măcar un loc în care să mă refugiez ca să mă adun.

Cel puţin la St. Joseph găseam mângâiere în capelă. Nu mă duceam acolo ca să mă rog şi abia dacă participam la slujbele religioase, deşi prezenţa elevilor era obligatorie. Îmi plăcea însă capela. Era un loc frumos şi liniştit. Că mă rugam sau nu, era un loc potrivit ca să gândesc.

Să plănuiesc.

Nici pomeneală de aşa noroc de data aceasta. Era prea târziu ca să merg pe la carieră şi cât de curând avea să fie prea ud ca să mai merg pe undeva în aer liber. Cum era aproape miezul nopţii, era prea târziu chiar şi pentru o escapadă undeva într-un spaţiu interior.

Tunetul spărgea liniştea în apropiere, răsunând în înaltul cerului întunecat şi am apăsat frâna în momentul în care stropii de ploaie au început să se împrăştie cu tot mai multă putere pe parbriz. Observasem tunetele şi fulgerele încă de la petrecere, de aceea am şi luat maşina lui Madoc. Nu voiam să mă supun tirului ploii mergând pe bicicletă.

Când Măria Sa va afla despre asta, va dura o săptămână până îi vor trece aburii furiei. Băieţilor nu le place să-ţi faci de cap cu maşinile lor.

Şi nici mie nu-mi plăcea să-şi facă cineva de cap cu mine, aşa că bănuiesc că eram chit. Am împins cu pumnul schimbătorul în viteza a cincea şi am apăsat acceleraţia.

Mergi mai încet şi adună-te, Fallon.

Aveam deja tot ce trebuia despre mama şi dl. Caruthers. Aveam nevoie doar de Madoc.

Nici prin cap nu-mi trecuse însă că avea să fie atât de greu. Să-l văd. Să ştiu că era adevărat ce-mi spusese. Am încercat să par mai puternică. Adică, după tot ce s-a întâmplat, ar trebui să fiu mai puternică, nu-i aşa?

Lacrimile îmi ardeau ochii, ameninţând să se rostogolească pe obraji, dar am împins nodul din gât în jos, cu de-a sila.

Cum mergeam pe autostrada pustie, atenţia mi-a fost atrasă de zgomotul de apă pulverizată scos de cauciucurile maşinii, iar farurile luminau în afara şoselei întunecate. Sus, în faţa mea, străluceau luminile oraşului şi am observat la marginea şoselei un indicator bine cunoscut.

IROQUOIS MENDOZA PARK.

Sute de după-amiezi şi weekenduri petrecute aici mi s-au derulat fulgerător în minte.

Era locul unde în liceu obişnuiam să-mi petrec timpul liber cu puţinii prieteni pe care-i aveam aici. Am dat din cap şi mi-a venit să râd. Parcul avea o zonă superb amenajată ca să te dai cu skateboardul.

Nostalgia m-a împins să o iau la stânga, am intrat în parc şi am oprit în faţa uneia dintre rampele mari de ciment. De obicei, parcul era luminat când aici se desfăşurau activităţi, dar în seara asta totul era cufundat într-un întuneric misterios. Am lăsat motorul pornit şi farurile aprinse ca să lumineze zona.

M-am dat jos din maşină şi am început să clipesc din cauza ploii mărunte, dar dese. Picioarele îmi scârţâiau în şlapii uzi în timp ce mă plimbam pe marginea rampei şi scrutam îndepărtarea adâncă şi întunecată. Mi-am lăsat şlapii să alunece din picioare şi, tremurând în hainele deja ude, m-am aşezat şi apoi m-am lăsat să alunec în jos, simţind atingerea catifelată a cimentului în vârful degetelor de la picioare.