ℝ𝕚𝕧𝕒𝕝𝕚

𝚅𝚘𝚒𝚊𝚖 𝚌𝚊 𝚎𝚊 𝚜𝚊 𝚙𝚕𝚎𝚌𝚎?

Maddoc

Grotto era unul din locurile reprezentative de la Notre Dame şi era o reproducere a locului sfânt francez unde Fecioara Maria i-a apărut Surorii Bernadette la 1800. Şi pentru credincioşi, şi pentru atei, reprezenta locul din campus unde oamenii mergeau să se roage, să mediteze, să se gândească, chiar şi numai să stea în linişte pentru puţin timp.

Nu puteam pretinde că eram un tip bisericos, dar până şi eu aprindeam acolo lumânări înainte de meciuri şi teste.

Pentru orice eventualitate.

Era şi locul unde tata o ceruse pe mama de soţie acum mai bine de douăzeci de ani. Și uite ce a ieşit.

Nu ştiam ce i-aş fi putut spune lui Fallon şi nici nu eram sigur ce voiam din toată treaba asta.

Voiam ca ea să plece?

Nu.

Ar trebui să vreau să plece?

Da.

Merita toate primirile reci din lume care i s-ar putea face. Cât tupeu a avut să apară aici. După ce îl şantajase pe tata, după ce numai că nu o aruncase pe mama lui Jared în faţa autobuzului şi se jucase cu mine de-a şoarecele şi pisica doar ca să se simtă bine

Evident că am rătăcit ca o muscă fără cap câteva săptămâni după ce am ajuns în South Bend, dar apoi m-am concentrat pe fotbal şi pe prieteni. Eram bine.

Şi da, am dispărut de lângă prietenii mei cei mai buni. Sigur că abia dacă am mai râs de când sunt aici, dar încă arătam al naibii de bine.

Şi asta îmi convenea.

După ce am mers o vreme prin pajişti frumos tunse şi am cotit pe trotuare ce se întindeau pe sub bolţi de copaci aproape desfrunziţi, am zărit în sfârşit Grotto, ascunsă după un perete de piatră.

Iar Fallon era acolo.

Şi nu stătea jos supărată, lingându-şi rănile aşa cum credeam. Sau aşa cum voiam să o găsesc.

Nu, stătea în picioare, cu mâinile în buzunarele din spate, uitându-se fix la marea de lumânări care pâlpâiau în bătaia uşoară a vântului. Fecioara Maria veghea de sus, din bolta ei, care era în partea dreaptă şi am dat din cap zâmbind din cauza ironiei.

Oamenii veneau aici ca să se roage. Câţiva erau în faţă, îngenuncheaţi lângă gardul care-i despărţea de grotă.

Nu puteam să strig la ea aici. Fir-ar să fie.

M-am aşezat pe băncuţa din spatele ei, mi-am pus mâinile în spate, pe spătar şi am aşteptat să se întoarcă.

Părul castaniu îi flutura peste umeri, iar mâinile ei micuţe îi cuprindeau fundul în buzunarele blugilor. Mi-am închis afurisita de gură şi am înghiţit în sec.

— Ştii, a început ea să vorbească, întorcându-şi faţa într-o parte, este necuviincios să te holbezi la fundul meu aici.

Cuplul care se ruga a privit spre ea, apoi spre mine şi apoi şiau coborât din nou privirile spre mâinile lor.

Da, aşa, rugaţi-vă pentru noi.

— Dar este singurul lucru drăguţ pe care îl ai, surioară.

Sunetul surprins pe care l-au scos cei doi m-a făcut să râd, apoi ei s-au ridicat şi, pe când ieşeau, femeia m-a străfulgerat cu privirea. Am strâns din dinţi, nedorind să recunosc că era pentru prima dată de ceva timp când am râs cu adevărat.

Fallon şi-a îndreptat spatele, s-a întors uşor, înfierându-mă cu privirea ei stăruitoare, dar am forţat nota şi am vorbit înainte să apuce să zică ea ceva.

— Şi ce ai crezut? am întrebat. Că mă zbat de unul singur într-o găleată de disperare fără tine?

Şi-a ferit ochii şi stinghereala a început să-i încălzească obrajii.

— Nu ar fi trebuit să vin. Tate era sigură că prizezi zilnic cocaină de pe fundul vreunei târfe. M-a forţat.

Ce le ştie ea pe toate... Am râs în sinea mea, dar m-am încordat imediat după aceea.

Vorbea despre Tate ca şi cum ar fi prietene. Ca şi cum ar avea o relaţie de care eu nu eram conştient.

La naiba, nu eram. Am făcut o greşeală, iar Fallon culesese ce lăsasem eu în urmă.

Fallon mă urmărea şi mi-am dat seama că nu purta ochelarii. De regulă îi purta în public şi nu îi scotea decât în dormitor. Nu erau decât ochelari pentru citit, aşa că nu avea nevoie de ei permanent, dar era un fel de emblemă a stilului ei.

Acum nu-i mai avea. Ochii ei nu mai erau ascunşi şi era frumoasă. Mereu frumoasă. Doar că acum ceva era schimbat.

— De ce să se întâmple asta? am provocat-o în timp ce se apropia de mine. Sunt foarte fericit. Echipa e grozavă, orele sunt interesante şi am o fată grozavă cu care să-mi petrec nopţile..

Asta cam aşa era. Îmi plăcea să joc pentru echipă. Orele, pe de altă parte, erau nasoale. Mă plictiseam ca naiba, nu eram sigur ce făceam jumătate din timp şi nu aveam prietenă. Nu voiam să am. Aranjamentul dintre mine şi Ashtyn era o prietenie cu folos. Şi ea era boboc, ca mine, şi juca tenis în echipa şcolii.

— Da, lucrurile ţi s-au aranjat bine, Madoc. Mă bucur, a zis ea, clătinând din cap. Chiar mă bucur.

— Sunt sigur.

— Poţi să mă crezi sau nu, a insistat, venind să se aşeze lângă mine, dar păstrând totuşi distanţa. Vreau să te văd fericit.

Mă uitam fix în gura ei şi la sclipirea argintie pe care o zărisem pe limba ei. Îşi pusese înapoi inelul în limbă.

Muşchii din interiorul piciorului meu au tresărit, fiindcă voiam să o ating. Voiam să-i simt limba. Voiam să simt bila din ea alunecând pe pielea mea.

Fir-ar!

M-am uitat în altă parte înainte să-i răspund.

— Ei bine, sunt fericit! Lucrurile sunt liniştite. Fără rahaturi, fără drame.

— Bine, a răspuns instantaneu. Îmi pare rău că şi-au făcut griji. Semnal că discuţia se încheia. Atmosfera era moartă, iar eu vedeam roşu de cât eram de furios. Eram enervat, dar şi în culmea fericirii în acelaşi timp.

Erau rahaturi despre care nu vorbeam şi certuri pe care nu le aveam.

Credea că putea să înăbuşe chestia asta în faşă cu o mică plecăciune şi să plece, dar eu nu avusesem încă ultimul cuvânt.

Şi cine naiba era Fallon până la urmă?