Numele ei (ar fi fost) mama

Partea I: Numele ei

   Prolog

      Tiparul vieții delimitează oamenii de realitate, îi cufundă printre vise și le este greu să înțeleagă cât de mințiți sunt de fapt. Asta doar până într-o bună zi adevărul îi lovește din plin. Nici eu știam multe lucruri, dar nu pentru că eram mințit, doar pentru că eram mult prea ... mic ca să le știu pe toate.

      Tot ce cunoșteam cu siguranță din prima mea zi și înainte de asta, era că o voi striga pe Ea - "Mamă!".

      Numele ei avea să se schimbe după primul meu strigăt. Urma să mă bucur de chipul ei în razele aurii ale soarelui. Avea cel mai minunat chip. Mi-o arătase un înger când eram printre ceilalți. Ne așteptam cu toții rândul, jucându-ne cu iepurași de lumina și ascultând melodia unei bătăi de inimă.

      Atunci când am văzut-o îmi păru mică. Împletea niște flori roșii într-o cunună verde și am știut imediat că ea era cea de care aveam nevoie. Am văzut cum mâinile ei munceau din greu, cum își rezema capul pe palmele subțiri și adormea, ascunzându-și gâtul printre umeri micuți, părând o vrabie ce căuta căldură. Era imposibil să nu o iubești și îmi doream să fiu acolo pentru ea.

      Zâmbea când privea în cărucioarele vecinelor și făcea mutrițe caraghioase. Atât de luminoasă încât nici cel mai mare ciob de oglindă pocită nu i-ar fi stricat frumusețea. După ce am cunoscut-o toate astrele formau doar constelația ochilor ei. Ea era o perfecțiune a legilor universului, dar le încalca pe toate, iar eu eram gata sa o iubesc din leagăn și până dincolo de piatra funerară.

      Știam că atunci când voi deveni Om, voi uita clipele în care vorbeam cu soarele, îngerii și alte suflete în toate limbile, dar nu m-am gândit niciodată că voi deveni copilul Babilonului cuprins de haos.