Numele ei (ar fi fost) mama

4. Prețul unei vieți

         Deja de câteva zile se gândește la lucruri pe care eu nu le pot înțelege. Mi-ași dori să nu mai fie tristă, să nu mai fie măcinată de răni pe care, se pare că i le pricinuiesc chiar eu.

          — Îngere, de ce tot spune că e singură? șoptesc, lăsându-mi bărbia în palme.

           Îngerul își pleacă capul pe-o parte, privindu-mă, apoi își lăsă aripa peste mine, dăruindu-mi o îmbrățișare divină.

          — Încă nu știe cât costă viața ta, spune el cu regret. Nu își dă seama că nu e singură, dar important e că ești aici cu ea. Ești important, micuțule.

          — Dar dacă ... dacă ea nu are nevoie de mine? Oamenii mari sunt ciudați, îngere. Ei vorbesc așa de parcă viața lor se termină dintr-o clipă în alta, deși totul e la fel. Încă respiră.

          — Detaliile mici îi distrug, asta e singura lor problemă. Păcat că nu înțeleg asta, da? murmură cu un fir de voce, luându-mă cu el spre lumină.

          Ne aflam într-o încăpere cu pereții albaștri și un pat cam vechi. Acolo, învelit cu o plapumă albă, stătea un bătrân cu pielea șifonată de anii unei vieți grele. Îngerul se rezemă de pervazul albastru și mă așeză lângă el. În pieptul bătrânului începu să fâlfâie ceva.

          — O pasăre! exclam uimit, dar îngerul îmi face semn sa fiu tăcut. Îmi pun palmele pe gură și râd încet de data asta.

          Din pieptul bătrânului se ridica lent ceva portocaliu și îmi dau seama că nu e o pasare. E un fluture. Îl privesc cu ochii mari și surâd. Fluturele ajunge din câteva bătăi de aripi lângă mine și se așează pe palma îngerului.

          — Binecuvântată să îți fie călătoria, spun zâmbind larg și privesc cum fluturele trece prin sticla geamului, îndepărtându-se spre cerul infinit.

          — Asta e prețul vieții, șoptește îngerului când în încăperea albastră încep să intre oameni tineri și bătrâni plângând și privind șocați acel corp albit.

          — Dar el a plecat să vadă lumina! țip. Nu trebuie să fie triști!

           — Așa e viața, micuțule. Trebuie să faci totul împotriva tuturor, să întorci lumea de sus în jos ca apoi să spinteci cerul cu aripile. Dar în fiecare schiță, în fiecare cuvânt, acești oameni triști sunt bucăți din cei care i-au crescut. Profesorul se renaște mereu în elevul său, păcat că ei nu vreau să înțeleagă asta de bună voie. Chiar dacă corpul lui se va duce în adâncurile țărânei nu înseamnă că îl vor închide într-o colivie. El a devenit una cu universul. În sute de alți oameni ce trăiesc, va fi și o fărâmă din el. Va fi în fiecare strănepot.

           — Va fi în privirea lor, șoptesc blând și privesc din nou cerul. Va fi în ploaie, în lumină și în stele. Așa?

          — Da și asta e prețul vieții. Să vii din infinit și să te întorci la el, nu ți se cere nimic mai mult.

          Zâmbesc larg și îmi strâng mâinile la piept. Sunt micuț, dar o să lupt cu toată lumea ca să rămân lângă Ea.