Numele ei (ar fi fost) mama

9. Povestea unui înger

         — A fost o dată ca niciodată, începu îngerul răsfoind o carte în copertă maronie.

        — Cine a fost? întreb eu nerăbdător.

       — Stai puțin, piciule. Trebuie să ai răbdare.

         Eu mă așez pe covor, lângă pat și o mângâi pe cap pe mama. Ea doarme liniștită,  zâmbind în această seara. E cuprinsă adesea de coșmaruri ce o trezesc brusc, dar astăzi a sărutat-o îngerul pe frunte. Îmi las capul pe cuvertură în timp ce el caută ceva pe paginile cărții lui.

          — A fost odată ca niciodată, au fost doi cei mai buni prieteni. Aveau câte șaisprezece ani și locuiau într-un loc ce acum nu mai are nume. Lumea era pașnică. Oamenii din cetatea lor împărțeau pâine între ei, dansau și cântau lângă focuri. Zăpada se așternea plapumă peste zidurile nisipii. Dar într-o bună zi războiul a început să se scurgă în izvoare de sânge pe străzile pașnice și cei doi prieteni și-au lăsat casele pentru a apăra cetatea.

          — Dar au rămas împreună, nu? întreb rapid, prinzându-mă de marginea cărții cu degetele. El râde și mă mângâie pe cap.

          — Da. Au luptat umăr lângă umăr, fără să se trădeze măcar pentru o clipă cu gândul sau fapta. Au și murit acolo împreună, spate la spate, dorind să se întoarcă pentru a apără suflete nevinovate.

          — Povestea asta e tristă, murmur, punându-mi capul în palme și plescăi ușor nemulțumit. Nu mai înțeleg.

          — Ei au rămas mereu împreună. Unul dintre prieteni avea sa-l conducă pe celalalt în toate viețile de mai apoi, să aibă grijă de el și să-l ajute în toate luptele lui. Vorbea blând, mângâindu-mă pe creștet cu căldură părintească. În ochii lui există o grija infinită, ca cea din ochii cerbilor atunci când își văd puii crescând.

           Am înțeles în acea clipă: el va rămâne cu mine mereu, orice nu s-ar fi întâmplat. Avea sa stea chiar în dreptul meu, ținându-se de sufletul meu și dându-mi putere.