Numele ei (ar fi fost) mama

10. Culorile

Dedicat celor care o să citească aceast capitol
după mai bine de un an de când nu am scris.

— Îngere! Îngere! Am strigat, sărindu-i în spate și râzând zgomotos.

— Ce este, atom mic de fericire? Surâse el și mă mângâie cu nodul aripii pe cap.

— Cât timp ai fost dincolo, mama mi-a spus o poveste despre o fetiță care a atins norii plumburii de ploaie. Acum o să ți-o spun și ție. O să-ți placă.

          El se așeză pe fotoliul din colțul camerei. Am coborât încet în brațele lui și lăsându-mi capul pe umăr, i-am mângâiat lumina din jurul capului. M-am aranjat mai bine, privind-o pe mama cum dormea pe colțul patului, strângând la piept jumătatea de păturică pe care o croșetase toată ziua.

— A fost cândva, un regat enorm. Se întindea de pe coline spre mări și de pe vârfuri de păduri spre piscuri de munți. Acolo mereu era soare și o veșnică primăvară în care nu erau nici ploi, nici furtuni sau vânturi. Nu știau oamenii din regat ce înseamnă tristețe, dar totul în acel regat era gri și nimeni niciodată nu văzuse culorile. Auziseră doar de ele.

           S-a întâmplat, însă, peste ani mulți, să se nască acolo o fetiță cu ochii albaștri. Pentru prima dată în viața lor, cei din regat au văzut una dintre culori. Fetița creștea și nu înțelegea de ce fiecare trecător încearcă să-i prindă privirea sau zâmbeau larg când o vedeau. Cu timpul părinții i-au explicat de ce era specială și că ochii ei erau ceva de mult pierdut.

           Într-o bună zi, fetița a urcat pe cea mai înaltă clădire din regat, pentru a vorbi cu norii plumburii care se plimbau pe cer uneori. Ei erau singurii călători care văzuseră regatul de la o marginea la cealaltă. Fetița i-a întrebat dacă nu mai văzuseră, undeva în lumea aceea largă, pe cineva care să posede culorile. Norii au privit-o lung, zicând că văzuseră culori, dar în acel regat nu era nici urmă de așa ceva.

           Atunci fetița, a stat pe gânduri și i-a rugat pe nori să o ajute să le arate la toți cei din regat albastrul. A cerut să-i urce ochii sus pe bolta cerească. Norii i-au luat ochii fetiței și i-au urcat sus pe cer. Cerul a devenit pe loc albastru și luminos. Auzind bucuria mulțimii care văzu albastrul cerului, fetița a strigat norilor să nu-i mai aducă ochii înapoi. Aceştia au privit-o cum stătea acolo micuță și își jertfea văzul de dragul altora. Norii au început să plângă, iar lacrimile lor au spălat tot ce era gri în acel regat, aducând înapoi toate culorile curcubeului și dezlegând blestemul veacurilor.

— E tristă, dar frumoasă povestea ta, l-am auzit pe înger spunând.

— Ți-am spus-o pentru că voiam să o înțeleg, i-am șoptit încetișor, rușinat.

— Vrei să o înțelegi? Îngână el uimit.

— Da, nu înțeleg de ce fetița și-a dat ochii pentru toți acei oameni.

— Micuțule, ea a făcut asta pentru că a simțit că așa le va aduce fericirea.

— Fericirea... Da, iarăși despre fericire era vorba.

— Da, micuțule. Eu mi-aș da aripile pentru fericirea ta, rosti el blând și mă sărută pe creștet, apoi privi spre mama. Pentru fericirea voastră.