Maestra focului rece

Capitolul 3.

         În lumina obscură a încăperi unde doarme Kate liniștită, o nouă prezență încearcă să se apropie de trupul suferind, dar ascunzătoare umbrelor nu mai este atât de mare fiind ștearsă razele răsăritului se reflectă printre draperiile trase. Cu o înjurătură mută părăsește conacul, enervat de noul eșec lamentabil în încercarea de a o răpi.

         Nori înnegriți sunt împrăștiați de vântul năprasnic ce pare că vrea să protejeze trupul vulnerabil al femei de umbre. Frunzele se rotesc neputincioase în fața vântului furios. Picăturile evadate din nori se luptă singure cu rafalele nemiloase. Vremea îți imprimă în suflet o stare de rău augur că ceva are să se petreacă. Până și animalele fără stăpân au găsit un refugiu care să le ocrotească în fața naturii dezlănțuite. Rareori se mai aude în depărtare câte un lătrat al unui câine rătăcit cum se împrăștie în văzduh ca un ecou șters.

         În incinta conacului, totul decurgea atât de liniștit încât ai crede că toată lumea doarme. Servitori își îndeplinesc fiecare în parte sarcinile fără prea mare vâlvă. Menajera lui Kate, Sofia, îi pregătește sârguincioasă toate lucrurile necesare pentru rutina de dimineață, neștiind evenimentele din seara precedentă. Între timp în camera rece, Kate se luptă în vise. Durerea îi cutreieră corpul ca o săgeată. Fața îi este la fel de albă ca zăpada. Broboane de sudoare îi se acumulează pe încrețiturile frunți. Buzele îi devin tot mai vineți, ca și cum ar suferi de friguri, dar corpul ei frige în comparație cu așternuturile reci pe care doarme. Simptomele acestea nu ar trebui să se întâmple decât atunci cât un glonț sălășluiește prea multe zile în carne fără tratament, dar în cazul ei fuseseră cel mult câteva ore. Respirația devine tot mai dificilă, ca și cum ceva îi împiedica aerul să-i mai ajungă în plămâni.

         Trezită de durerile prea puternice, conștientizează că nu se poate mișca și că o sete bizară îi arde gâtlejul. Puterile îi sunt atât de slăbite încât nici să gândească coerent nu se simte în stare, dar în mintea sa răsună un singur cuvânt „Otravă". Nu poate înțelege cum s-a întâmplat una ca asta pentru că nu simțise nici un miros al vreunei otrăvi când scosese glonțul, iar săgețile letale ale lui Thomas nu-i atinseră pielea. Din bandajul înfășurat pe rană se scurge un fir de sânge colorat albăstrui semn otrava fusese Albastru de Berlin, iar antidotul trebuia să fie administrat cât mai curând posibil. În trusa sa medicală se află toate antidoturile necesare pentru orice fel de otravă cunoscută, dar aceasta se află în același loc, pe măsuța de fardat, unde o lăsase în seara precedentă. Simte frigul morți cum îi înconjoară pielea. Ochii privesc tavanul în gol, pentru că pe el se derula încet toate clipele de fericire pe care le petrecuse alături de fratele său și de mama sa, care acum sunt împreună printre cei ce nu mai cuvântă. Vinovăția pentru moartea lor îi curge prin vene ca un ecou de energie. Ridicându-se greoi în coate privește cu ură trusa de pe măsuță, iar cu ultimele picături de vlagă își concentrează puterile pentru a trage trusa lângă ea. Respirația devine cu fiecare secundă tot mai greoaie din cauza insuficienței gazului primordial existenței. Cu greu reușește să-și mențină corpul treaz. Trusa se află lângă ea, dar nu mai are forță să-și injecteze antidotul. Durerea provocată de rană îi macină trupul până la oase.

        Moartea prin otrăvire este una dintre cele mai lente și meschine treceri în neființă, pentru că te face să-ți dorești să te afli la porțile Iadului cerând alinare întunericului pentru a accelera timpul. Privirea i se împăienjenează lent până cât tot ce mai poate vedea sunt fantomele celor dragi cum o cheamă agale spre ele. Pleoapele greoaie încep să alunece încet acoperindu-i vederea. Respirația devine din ce în ce mai rară, iar bătăile inimi încep să pălească semn că în curând aveau să se oprească permanent. Chemarea caldă a fratelui ei îi trage sufletul spre el. O clipă mai durează până când cade inconștientă fără pic de culoare în așternuturi.