Maestra focului rece

Capitolul 10

         Picăturile de ploaie tropotesc cu înverșunare pe învelitoarea metalică a caselor, oprindu-se uneori pe fațade și tâmplăria acestora. Frunzele foșnesc la rândul lor în bătaia violentă a vremii. Frigul pătrunde ușor printre sticlă și conturul geamurilor, complementând atmosfera ca de cavou. O singură lumânare pâlpâie fără vlagă în sfeșnicul plin de rugină la capătul mobilierului, ce pare a fi intenția unui birou. În bătaia slabă a văpăi se zărește pe blatul din spălăcit de trecerea timpului o jumătate de mască, din care se mai prelinge un fir proaspăt de sânge. Rana adâncă i se zărește pe chip preț de o clipă din cauza unui fulger ce umple încăperea cu o lumină insuportabilă. Îndeaproape este urmărit de un tunet ce rezonează în lemn cu atâta forță încât ai crede că se cutremură din cauza unui seism. În aerul greu din cameră nici focul din soba improvizată de metal nu dă semne că ar vrea să ardă. Un șoricel mic pătrunde tiptil în perimetrul spațiului dezolant. Un scârțâit al unui scaun șubred tresare în atmosferă, iar în următoarea clipă sfrijită rozătoare nu mai trăiește. Nici o urmă de sânge nu se regăsea lângă proaspăta crimă, din care mai rămase doar umbra.

         Un hohot de râs răsună în răceala încăperi. Degetele i se mișcă lent pe proiecția mentală a rozătoarei mai aproape de sine ca și când ar diseca o cu privirea. Buzele îi rămân încremenite într-un rânjet demonic. O bătaie sfioasă în ușă și îi întrerupe repetiția crimei. Răspunsul întârzie să apară, dar în schimb mâna se încleștează pe mânerul bastonului în formă de șarpe. Mănușa din piele de căprioară alunecă elegant pe elementul decorativ din aur care îți trimite o senzație de primejdie, din cauza rubinelor sângeri cei deservesc ca și ochi. Se ridică agale din scaunul jerpelit și pășește spre ușă. Vlăjganul care îl așteaptă de cealaltă parte tremură, încercând să-și mai încălzească degetele înghețate.

— Ce treabă ai cu mine?

— Stăpâne, a sosit o nouă prizonieră! rostește cu glasul uscat.

         Îi face semn băiatului să se de-a la o parte din calea sa. Ridul pronunțat de pe fruntea sa se accentuează în timp ce coboară lungul șir de trepte până la catacombele fostei fortărețe. Boncănitul bastonului răsuna puternic până în cel mai îndepărtat cotlon, provocându-ți o stare de frică inconștiență, ca cea provocată de un prădător prăzi. În mintea lui totul avea ca scop un singur lucru, evoluția profeției sângelui, care le va putea da puteri parapsihice inimaginabile, dar până atunci trebuie să găsească cea mai puternică femeie care să-i poată purta copiii ca ulterior să procesul nașteri să aibă loc pe altarul lăsat în urmă de profeții vechilor zei antici ca în timpul procesului energia ei parapsihică să poată fii canalizată în membrii Cercului.

— I s-a administrat drogul?

— Nu cred domnule, spune bălbăit jucându-se cu degetele de la mână.

— Ahm, foarte bine! Poți s-o ștergi băiete, nu mai am nevoie de tine în această noapte.

— Sunteți sigur?

        În loc de un răspuns concret primește doar o privire țintă, care îi dădu un răspuns mai complex decât orice altă frază. Chipul bărbatului ce se reflectă în lumina lămpii cu petrol îți putea provoca cu ușurință coșmaruri nopții în șir. Servitorul mai încuviințează o singură dată din cap și începe să urce scările una câte una în goană până ajungă să fugă la propriul din casa blestemelor. În sinea sa sărmanul face rugăciuni la toate divinitățile pe care le cunoaște ca să nu poarte păcatele pe care le face dincolo de pereți dărăpănați ai fortăreței, cu promisiunea că în viața viitoare are să muncească pe brâncii până are i se vedea carnea pe palme decât să mai deservească un asemenea lăcaș. S-ar duce la prima secție de poliție pentru a raporta tot ce văzuse, dar posibilitatea de-al crede cineva sunt atât de mari ca și cum ar vedea mâine că porci zboară.

        Privirea bărbatului rămâne ațintită asupra puștiului ce mai are un pic și zboară pe scări, lucru ce-i provoacă un surâs slab. Sângele îi bate în vene tot mai puternic în timp ce trupul i se cutremură de plăcere la faptul că avea să vadă un proces complet. De la crearea minunatului său drog până la administrarea acestuia în noua său cobai până la manifestarea acestuia. Se întărește de atâta extaz. Se rupe din reveria pe care o avuse în fața ochilor și își continuă traseu lung până la baza scărilor. Dacă în biroul său era o liniște de cavou, acum ajunsese la porțile Iadului de unde răsunau: țipete, șoapte, gemete și alte sunete care îți puteau înghețau adrenalina în vene de spaimă, dar lui îi provocau plăcere.

         La intrarea în catacombe se află o intrare închisă cu bare ruginite ce se înfing adânc în stâncile masive din care este format labirintul subteran care îi adăpostește laboratorul și carcerele. Încăperile sunt izolate între ele cu pereți zidiți, având doar peretele ce dă spre culoarul principal ce le traversează închis cu grati. Grosimea acestora este afectată de un strat de rugină serios, dar nu suficient încât ca să poată evada niște femei slăbite. Laboratorul se afla în capătul culoarului, izolat complet de celelalte încăperi comune de un zid masiv, care are o grosime de un metru sau mai mult, iar singurul punct de acces este ușa ce asigură conexiunea cu restul subsolului. În camerele comune sau mai bine spus sălile de tortură se află delimitate stagile experimentelor sale, iar cele care nu supraviețuiesc își găsesc mormântul pe faleza abruptă ce duce într-o mare neliniștită, care este nerăbdătoare să te fărângă de stâncile ascuțite ce unesc marea cu muntele.

        Zarva înțepenește în aer la auzul bastonului pe dalele de piatra. Răzvrătirea lor murise o dată cu apariția monstrului. În ciuda temperaturi exterioare ce se apropie cu repeziciune de pragul de zero grade, în subsol se regăsește o temperatură plăcută fără nici o sursă de încălzire. Atmosfera este încărcată cu un amestec de mirosuri care-ți provoacă greață, cât să se întoarcă pe dos stomacul a cinci vase a căror mateloți sunt plini de scorbut.

— Neghiobul ăla de copil nu a curățat coliviile, de când Doamne Dumnezeule?mormăie în barbă.

       Furtuna violentă își reia activitatea cu mai mare avânt, accentuând mișcarea valurilor care se lovesc cu putere de stâncă provocând o vibrație susceptibilă în întreaga clădire. Pentru o secundă subsolul este împodobit cu lumina unui fulger prin ferestrele sculptate în faleză, iar în urma lui urlă tunetul cu atâta forță încât a făcut să zdrăngănească zăbrelele. Briza mării fluieră printre crăpături pe linia melodică a unei doine de jale. Pasul său greu continuă drumul până la scumpul lui laborator fără să schițeze o frântură de umanitate.

        Ușa se trântește cu putere în urma sa datorită înclinației pardoseli. Inspiră cu nesaț aerul mării ce intră prin fereastra din spatele mesei sale de experimente. Un oblon din porțiunea de sus a ferestrei aflat întredeschis scârțâie anevoie mare în fața furtuni. În murmurul mări se aude slab un suspin firav venit dintr-un colț al încăperii. Așezată într-o cușcă din fier stă o femeie înfricoșată. În viața sa nu greșise cu nimic nimănui, dar soarta o găsește cu hainele sfâșiate pe o podea de piatră într-un loc care dufnește mai ceva ca o cocină de porci fără ca măcar să știe dacă mai are mult de trăit. Zdrențele ce cu greu îi mai acoperă trupul nu opresc de loc frigul din a-i intra în oase și nici sângele ce-i curge încă din rănile deschise.

       Singurele frânturi ce și le amintește înainte de a intra în acest calvar era faptul că se plimba prin Parcul Comercial din apropierea portului. Era doar ea pe alea care o frecventa de ani de zile de la postul de vânzătoare al magazinului pe care-l deținea și până la umila ei chirie ce-i deservea ca și cămin timp de două decenii. Trecută de vârsta fragedă a tinereții se crezuse în siguranță, dar silueta care a intrat în carcera ei îi alungase rapid acea ipoteză. Singurele gânduri care-i mai circulau în capul ei, sunt frânturi de rugăciuni, find atee de mult timp.