A doua șansă în dragoste.

15

Trecuse o lună de când Cezar plecase de acasă. Era vorba decât de o zi, însă, fara sa mai știu nimic de el, încercasem oricum sa dau de el în toate felurile posibile. Nici tatăl meu nu avea habar unde ar fi putut dispărea așa.
Eram foarte îngrijorată, însă ceilalți încercau sa-mi spună că Cezar avea să se întoarcă înapoi acasă, dar mă îndoiam de faptul că Cezar era bine, având în vedere că trecuse o lună bună.

- Cezar știe foarte bine ce face, Nina. Vei vedea că o să se întoarcă înapoi.
Îmi doream sa cred atât de tare cuvintele lui Bene, însă, era imposibil sa fac asta odată ce încrederea mea față de cuvintele astea a dispărut deja de multa vreme.
Știam că e foarte descurcăreț și, știam că e conștient de tot ce se întâmplă în lumea asta, dar e ciudat faptul că nu ne-a căutat nici măcar odată de atunci. Aveam impresia că trebuia să renunț la ceea ce s-a întâmplat între noi doi, însă mai am speranța că o să se întoarcă înapoi la mine.

- Iubita mea, glasul tatălui meu mă făcuse să-mi ridic capul de pe perna, acesta asezandu-se pe pat în fund, făcându-mi semn să rămân întinsă.

- Tată...
Îmi e atât de dor de el ...

- Știu fata mea, știu că e foarte ciudată situația asta, însă, îți promit că o să-l găsesc. O sa caut peste tot, până și în casa celor unde plecase în ziua aia.

Tata mi-a sărutat fruntea, știind că ar face și imposibilul pentru a mă vedea fericită. Plecase din camera datorită telefonului care sunase, asezandu-mi înapoi capul pe pernă, având de gând să lenevesc toată ziua.
Știam că nu era în regulă să mă las moale in asemenea situații, dar chiar nu știam unde as putea să-l mai caut, cum sa dau de el, sa aflu daca e bine sau nu.
Nu făcuse niciodată așa ceva, iar atunci când pleca mai mult timp, vorbea cu mine de fiecare dată.
Mă ridicasem pentru a cobora jos, toată lumea aflându-se la masă, neînțelegând ce s-a întâmplat, însă văzusem că mama ascunse niste poze la care ei se uitau.

- Ce sunt alea? Mă apropi de ei, băgând pozele într-o gentuță mai mică.
Am prins de ea, Bene făcând la fel, până când poate pozele căzuse pe jos, căzând în genunchi pentru a le aduna de pe jos, chipul fara suflare a lui Cezar îmi provocase lacrimi mai mare că niciodată.

- Cum... ăsta nu e...
CEZAR...
Țipam de durere, o durere in piept pe care nu o mai simțisem niciodată în această viață. Țineam poza strâns la piept cu speranța că toate astea erau niste minciuni, niste poze false trimise de cineva care voia să ne facă rău. Cunoșteam mult prea bine acei ochi frumoși de care m-am îndrăgostit, acele mâini care mă cuprindeau în brațe strâns de fiecare dată, acele buze care mă făceau să nu mă despart de ele.
Mă durea mai mult decât mi-am putut imagina, mama încercând să mă ridice de pe gresia rece de pe jos, însă, simțeam că toată puterea îmi dispăruse de tot.
Poza era deja șifonată, însă nu puteam sa ii dau drumul sa cadă pe jos, simțeam că, deși îmi făcea foarte rău, trebuia să o țin acolo la piept, strâns.
Nu putea fi adevărat nimic din toate astea...

- Draga mea, te roagă mami..., ridică-te...

- Nu e adevărat, nu? Te rog spune-mi că e doar o minciună, te rog mama, te rog, te rog... Te rog...
Vocea mea se stingea cu fiecare cuvânt pe care îl scoteam, știind că răspunsul mamei mele mă v-a face să mă sting și mai tare de atât.
Brațele lui Bene îmi țineau corpul în brațe, urcând cu mine până la etaj pentru a ajunge in camera mea, așezându-mă in pat cu grija, încercând să-mi ia poza din mână.
O țineam mai strâns ca niciodată, nevrând să o dau nimănui din momentul acesta, rugându-mă că el sa trăiască.

- Alvarez, revinoți, asta nu ești tu. Vrei sa te dai atât de ușor bătută? Chiar nu vrei sa vezi daca e adevărat sau nu?

- Bene..., uită-te și tu, se vede atât de clar că e Cezar...
Nu pot sa-mi explic cum și, până la urmă..., n-a mai dat atât de mult timp semne, era clar ...

- Nina, vorbele astea nu sunt spuse de tine, ci pur și simplu ai lăsat tristețea să pună stăpânire pe tine, pe sufletul tau. Daca ești atât de moale nu vei reuși să îl cauți.
Și pe mine mă doare, Nina, însă, până nu-l găsesc nu voi sta cu mâinile în sân.
Ajută-ma tu.
Bene își întinse mâna spre mine, privind-o un timp destul de lung, până când hotărâsem sa o prind. Deși îmi doream decât să stau in pat și atât, Bene avea dreptate in legătură cu asta, trebuia să-l caut mai întâi.
Mă ținea strâns în brațe pentru a mă face să mă liniștesc puțin, asta chiar ajutând.
Aveam să-l găsesc indiferent de cum l-aș găsi...

- Mulțumesc, Bene.

- Știi că sunt aici pentru tine, Alvarez. Știu foarte bine ce iubește fratele meu cel mai mult pe lumea asta.

Zâmbetul meu apăruse, însă era unul stins, buzele lui sărutându-mi fruntea.