Încătușat

6 Atracția

"Dragostea apare la voia întâmplării; unii cupidoni ucid prin săgeți, alții prin capcane."

O săgeată care este aruncată greșit poate să ucidă, ceea ce nu ne-am dori. De asta dragostea nu este mereu atât de simplă precum pare. Shakespeare a știu cum să exprime iubirea prin moduri diferite, dar oare a știut unde să țintească? Sau a pus capcane pentru a o obține?

Doar că nu toți joacă cinstit, de aceea unii ucid prin privire, înălțime, atitudine sau zâmbetul ăla perfect de tâmpit pe care îl afișează pe acele buze. Stai, de ce mă gândesc la buzele lui? Sara revină la normal!

Rămân blocată, nu știu ce trebuie să fac, de plecat nu prea pot pleca, de mă mișcat nu am șanse, deoarece señor Max aici de față, îmi strange atât de tare coapsa încât o să rămân cu o vânătaie gravă.

Așa că m-am gândit să risc, nu mai rezist, îmi pun mâna peste a lui care este poziționată încă  pe coapsa mea, făcându-l să se învârtă cu tot corpul spre mine. Neînțelegând ce vreau să fac, doar că, nu apuc să fac sau să spun nimic.

-Sara? Îmi aud numele și simt că îngheț,
Nu am apucat să vorbim data trecută ai plecat prea repede, am vrut să .

Nu își poate termina fraza pentru că , surpinzător scumpul meu cavaler în această seară este nimeni altul decât Max.

-Signore Smith, spune Max și se ridică în picioare forțându-mă și pe mine să mă ridic odată cu el.

-Max figliolo (băiete) ce faci? Nu mă așteptam să te văd pe aici, îl aud pe tata cum spune.

-Nu aș putea să ratez acest prânz, spune la rândul lui Max și își pune un braț pe talia mea.

-Da înțeleg, voiam să discut cu fiica mea dar nu știam că vă cunoașteți. Auzind discuția dintre cei doi, încep să devin ușor agitată, nu îmi dau seama dacă Max realizează cât de incomod mă simt. Dar și dacă știe văd că nu îi pasă.

-Nu am cum să nu o cunosc, ba chiar suntem foarte apropiați, mă strânge și mai tare de talie. Tata stă și se uită la noi, parcă mulțumit de ce vede.

-Atunci o să discutăm altă dată Sara, nu știu care parte din mine a decis să vorbească dar nu regret nimic.

-Da o să vorbim, la înmormântarea ta, când o să fac un monolog, dar știi de ce señor Cris? Îți spun eu de ce, pentru că, tu o să zaci într-un sicriu iar eu o să mă uit de sus la tine. Și atunci, abia atunci, o sa mă simt împlinită.

Spun fără să mă opresc, ceea ce mă uimește până și pe mine. Dar repet, nu regret nimic. Îl văd pe Max cum își învârte privirea spre mine, ușor uimit. Dar în acest moment m-am activat așa ca și nu vreau sa termin doar cu asta.

-Hablando papá (apropo tata) , chiar crezi că o să accept ceea ce spui tu? Nu, niciodată, pentru mine ești un nimeni. Un monstru care și-a ucis soția. Practic te urăsc și dacă ai impresia că o să fiu împăcată cu ideea, de noua ta soție și anunțul din această seară. Atunci cu părere de rău îți spun că greșești. Sunt aici doar pentru că , bunicul mai mult m-a obligat să vin , nu înseamnă că eu sunt de acord cu tot ceea ce se spune. Și pe bune? Copil la vârsta ta? Omule câți ani ai?

Nu apuc să spun mai multe doar pentru ca, Max decide să plecăm. Nu îmi dau seama unde vrea să mă ducă dar mă las purtată la propriu de el.

Mergem pe niște scări lungi, când spun lungi, mă refer extrem de lungi. Dacă aș trăii aici și aș fi forțată să urc aceste scări zilnic nu aș mai merge la sală în viața mea.

Mai mergem un pic si ajungem în dreptul unei uși. Încă cu mâna pe talia mea, Max mă împinge ușor înăuntru după care intră și el.

Atunci când îmi ridic privirea de pe gresia perfect de albă, nu îmi dau seama dacă am ajuns în iad sau nu. O cameră într-un negru complex, de la pat, la cearceaf, la noptiere, până și perdeaua este neagră. Dacă mă gândesc este o ironie asupra gresiei.