Încătușat

23 Retragere

"Oamenii care luptă pot pierde. Oamenii care nu luptă au pierdut deja" - Bertolt Brecht.

"Da"

Doar asta îmi mai răsună în minte. "Da" de parcă este un simplu cuvânt folosit la întâmplare.

Ochii mei îi cercetează fața. Față care nu are nici măcar un gram de reacție. Și mă enervează a naibii de tare. Eu mă lupt cu toată această greutate și el este mult prea relaxat.

Nu cred că mai pot să suport atâta indiferență din partea lui așa că, cu toată forța pe care o posed. Mi-am forțat picioarele să plece de acolo. Se grăbesc să plece din locul ăla infernal, undeva departe, cât mai departe de suferință.

Nu credeam că am început să țin așa de mult la Max, nu am realizat asta până acum. Și dacă eu pot să fac ceva, este să-mi mențin demnitatea. Nu am de gând să o arunc la gunoi din vina lui. Și nu am de gând să îi arăt cât de mult mă afectează ceea ce el face acum.

Poate că cel mai bine este să mă opresc acum până nu simt ceva mai puternic. Știu că s-a stins ceva în mine de când i-am văzut îmbrățișați, știu că s-a înfipt cuțitul în rană atunci când el a spus un simplu "da". Poate pentru el este ceva banal dar pentru mine a fost momentul când am dat cu inima de pământ.

Fug pe scări lăsând în urmă toate privirile primite. Nu-mi mai pasă dacă cei de jos mă consideră într-un fel anume. Nu lor le dau lacrimile acum. Nu ei o să plângă, nu ei o să sufere. Eu...

Doar eu... Numai eu.

Doamne cât de naivă am fost să le cred toate minciunile? Cât de proastă am putut să devin? Doamne pentru un pic din atenția lui Max.

Deschid cât pot eu de repede ușa și intru în cameră. Nu am timp de plâns acum, nu când toți mă consideră o simplă piesă pe care o pot manevra cum și când vor ei.

Doamne, l-am lăsat să mă atingă peste tot.

Încui ușa neștiind dacă cineva se va deranja să vină măcar. Poate nici nu se gândesc la mine. Iar îmi fac iluzii, normal că nu se gândesc. I-am găsit râzând și zâmbind, normal că nimeni nu se gândește la mine.

Mă las absorbită de dure și mă întind pe pat. Am nevoie de o minte cât mai lucidă să pot lua o decizie. Și acum mintea îmi este dată naibii.

***

"Sara, haide să ne jucăm împreună. Haide nu mai dormi".

Iarăși aud aceeași voce, voce care nu îmi dă pace. Nu am chef să mă joc cu Finn, și el nu înțelege că vreau să dorm.

"Sara, haide suntem numai noi acasă" iarăși vocea aia. Of când o să înceteze?

Ușa se deschide atât de puternic încât am un mini șoc. Cred că păretele a avut cel mai mult de suferit aici.

"Haide la piscină nu mai dormi" vocea fratelui meu răsună din nou și după mă simt trasă din pat.

"O zi doar pentru noi cât de fantastic sună asta?" accentul de spaniol mă trezește din transa mea domolă.

Băiatul ăsta are ceva personal cu mine.

Tot ce mai simt este o pală de vânt care-mi semnalează săritura în apă a lui Finn.
Mereu l-am apreciat pe geamănul meu, chiar dacă nu i-am spus-o personal. O să devină un bărbat adevărat.

La doar 8 ani știe să înoate perfect. Un viitor campion, da, ăsta este fratele meu.

"Sara, ajută -"