Spune-mi cum să te distrug

CAP 22 - Aveam nevoie de tine

Mă holbam la el efectiv.Nu știu ce naiba o făcuse pe mama să se răzgândească în legătură cu taică-miu,dar nici nu a rămas acasă ca să audă discuția noastră.Sau,mai bine zis,tăcerea noastră.

Pentru că,la dracu,aveam atât de multe de spus,dar pe gură nu îmi ieșea niciun cuvânt.Aveam un nod în stomac.Să fiu prins preajma lui era ca și cum aș fi în fața celui mai negru coșmar al meu.

Doar să-l simt,să-l privesc,să fim în același încăpere era atât de ciudat.Să îl privesc și să-mi văd propria reflexie,ca într-o nenorocită de oglindă.Îi semănam întru totul.Și uram asta.

Spencer moștenise ochii lui Caroline,dar niciodată nu mi-am dat seama cât de mult îi seamănă.Eram frații,dar eram al naibii de diferiți.Eu,un coșmar,el,un vis frumos.

Eram o tornadă care atrăgea problemele.O aveam în sânge.Băgat mult prea adânc.Nu mai aveam șanse să mă îndrept,cum nici tata nu putea să mai repare ceea ce stricase cu ani în urmă.

Am ieșit din bucătărie cu două căni de cafea,deși eu nu plănuiam să o beau pe a a mea,că oricum nu avea să mi se ducă în jos pe gât.M-am așezat pe măsuță din fața lui și i-am întins cana.

Mi-a oferit un mic zâmbet atunci când i-am întins-o,iar pe a mea am lăsat-o lângă mine,pe masă.A luat o singură gură din ea,apoi a rotit cana în palmă,analizând pereți din casă.

Privirea ia rămas ațintită asupra singurei poze pe care o aveam în casă,cu mine și mama,în clasa a patra.
Nu mi-a plăcut niciodată să fac poze,și pe aceea o făcusem doar de dragul mamei.

A scos un mic surâs și,pentru prima dată,puteam să văd aceași licărire în ochii pe care o avea atunci când era împreună cu Spencer.Iubire.Iubirea unui tată pentru copilul său.

Oare de câte ori sa gândit la mine? Oare îi pasă? Oare chiar vrea să facă parte din viața mea? Sau pur și simplu face asta doar pentru că se simte vinovat?

Mi-am întrepătruns degetele și m-am aplecat puțin în față,cât să mai rup distanța dintre noi.Voiam să caut acel ceva în ochii lui.O urmă nenorocită,minusculă de pasăre.

Dar nu vedeam decât milă în ei.Pentru mine sau pentru el.Dacă era pentru mine,nu aveam nevoie de ea.Dacă era pentru el,nu avea nicio valoare.Mila nu va șterge ura din inima mea,și nici toate cicatricile de pe sufletul mamei.

-De ce ești cu adevărat aici,tată? îl întreb asupru.

Nu aveam timp de politețuri.A fost absent,deci nu aveam de ce să se mire că reacționez în felul în care o fac.A scos printre buze un oftat lung și a lăsat cana de cafea lângă picior,pe covor.

Și-a întins mâinile spre mine,vrând,probabil,să mi le ia între ale lui,dar le-am retras și mi le-am așezat în sân.Nu a fost foarte mirat de gestul meu,dar tot simt cum că l-aș fi rănit făcând asta.

A rămas câteva clipe cu mâinile în acea poziție,apoi și-a strâns degetele în pumnii și le-a retras,frecându-și palma,agitat,de blugi.

-Nu am niciun motiv ascuns pentru care sunt aici,Brigitte,mă asigură el.

-Nu vreau să par și mai mult lipsită de inimă,dar nu ți se pare că e puțin cam tarziu să faci pe părintele îngrijorat?

Tata sa aplecat în fața și să agățat cu palmele de umeri mei.M-am holbat la mâinile sale,apoi la el.Am înghițit nodul din gât.

Nu voiam să îmi las garda jos.Dar fix asta încerca să facă.Să îmi zdrobească zidurile pe care le-am ridicat în jurul meu,atunci când el și-a luat talpăsița.