Vrăjită de tine

Capitolul 1- Partea a treia

       Oh, nu, gemu Nick în sinea lui. Purta una dintre rochiile acelea urâte de doliu și totuși niciodată nu i se păruse mai frumoasă. Stătea acolo mușcându-și buzele cu părul lăsat liber, care îi ascundea fața pe jumătate. Niciodată nu arătase mai stingheră în prezența lui. Răsuflă adânc, pregătit să-și smulgă inima din piept.

       — Cărui fapt îi datorez onoarea? vorbi el cât se poate de batjocoritor. Ai venit să închini un pahar în cinstea răposatului meu tată? Curaj, draga mea!

       Smulse un pahar de pe tavă și îl umplu de două degete. Fata făcu câțiva pași șovăitori, fără să scoată o vorbă. Se opri în fața biroului și-l privi cu milă. La dracu, nu avea nevoie de mila ei. Se ridică fulgerător vărsând câteva picături pe lemnul de mahon. Îi puse paharul în mână. Simți un fior la contactul cu pielea ei și observă că nici ea nu a rămas indiferentă. Se sprijini de birou încrucișându-și brațele.

       — Bea, ordonă el. Nu irosi o băutură bună ca asta.

       Ea lăsă paharul pe masă și făcu cel mai uimitor lucru. Își puse mâinile pe obrajii lui nerași și-l privi pătrunzător în ochi. Oh, se pierdu definitiv. Îi venea să lase capul în palma ei, să se lase alinat de pielea ei fină.

       — Suferi, dragul meu, rosti ea cu blândețe, în sfârșit. Nu trebuie să faci asta singur. Sunt aici...

       Vorbele ei îl scoaseră din transă și smuci capul privind cum cad mâinile ei. Resimți dureros pierderea, dar nu ezită.

       — Ha, ce știi tu despre mine, micuțo? miji el ochii ironic. Pentru ce să sufăr? După un tată care jumătate din viața mea m-a ignorat și cealaltă m-a criticat? Nu, draga mea, nu sufăr.

       — Nu spuse asta, Nick, te iubea. El nu știa...

       — Ce nu știa? Nu știa că mai are un fiu? Nu știa ce? replică furios. De fapt, ce cauți, tu, aici? Nu ți-a trecut ora de culcare, micuțo?

       — Dragul meu, de ce te comporți așa? Te iubesc și nu îmi place să văd cum te transformi în cineva care nu-mi place, exclamă ea cu o privire rănită.

       — Taci, nu mai vorbi de iubire. Te comporți ca un copil răzgâiat care cerșește afecțiune. Ăsta sunt eu, cel adevărat... A, e vorba despre mica noastră scenetă din bibliotecă. Ha, doar nu ai crezut, micuțo, cu adevărat că aveam de gând să te cer. A fost o glumă, să zicem, neinspirată, termină el cu cruzime.

       Nick nu mai putea să o privească. Arăta ca și cum ar fi lovit-o. Ticălosule, își spuse în gând. Se mișcă de lângă ea înconjurând biroul cu voită încetineală. Tremura. Voia cu toată ființa lui să o ia în brațe. "E sora ta, nefericitule, amintește-ți."

       Riscă o privire spre Amelia și chipul ei șocat îl răscoli puternic.

       — Nu, nu se poate. Nu poți fi atât de crud. M-ai sărutat! strigă ea cu lacrimi în ochi, ținându-se cu o mână de piept ca și cum ar fi vrut să-și aline inima. Nick, te rog, încetează...

      De ce îl ruga? O, ar fi acceptat bucuros un glonț în inimă, dacă asta i-ar fi șters lacrimile micuței lui. Dar trebuia să-i șteargă orice iluzie romantică, să-i zdrobească sentimentele ca un călău ce era.

       — Oh, a fost o greșeală. Știi, se mai întâmplă. Nu mai lua totul în tragic. Putem uita de asta? întrebă el nepăsător dând dintr-o mână. Nu a însemnat nimic. La urma urmei suntem ca doi frați, nu-i așa surioară?

       — Poftim, tu ... Tu nu poți fi calificat, își șterse ea lacrimile furioasă. Aș crede că ești beat sau că suferi, dar  adevărul e că nu ai nicio scuză. Sincer, nu te recunosc. Nick al meu nu mi-ar fi făcut asta niciodată.