Capitolul 5- Partea a treia

4.5K 421 73
                                    

"Să-ţi spun ce este dragostea adevărată. E credinţă oarbă, umilinţă
fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta
însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi
sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi." (Marile speranţe)  Charles Dickens
      

        În mai puțin de o clipire fu lângă ea. Avea ochii închiși și era întinsă pe patul moale de iarbă, o mână fiindu-i așezată pe piept, pe când cealaltă se odihnea întinsă de-a lungul corpului.
Imginea era de coșmar. Paloarea îi era accentuată de părul lung și negru care stătea desfăcut în jurul ei.

       Dumnezeule, nu... Își lăsă genunchii care-i tremurau să se îndoaie și căzu lângă ea fiindu-i groază și să o atingă. Își trecu o mână tremurătoare peste pielea fină a feței ei.

       — Iubito... șopti Nick.

       Nu putea să-și dea seama cât era de rănită, dar pieptul i se mișca ritmic și mulțumi în gând Cerului că era în viață. Chiar dacă îi era frică  să o miște, începu să-și plimbe mâinile pe corpul ei în căutarea unei răni palpabile. Ajuns în zona coastelor, auzi un sunet înnăbușit. Ridică capul, dar fața ei era în continuare imobilă. Urcă mai sus și de data aceasta un chicot îl opri.

        Ce naiba?

       Buzele Ameliei erau curbate, dar ochii îi erau închiși. Ușurat, încercă din nou să o atingă, de  această dată cu privirea pe ea. Amelia chicoti din nou și deschise un singur ochi. Se aplecă deasupra ei și cu o mânie prefăcută îi spuse:

       — Afurisită mică, m-ai speriat de moarte. De ce nu mi-ai dat un semn că ești conștientă? Am îmbătrânit zece ani când te-am găsit așa.

       Continuă să o palpeze peste tot, dar nu mai fu așa sensibil ca înainte.

       — Oprește-te, Nick, știi doar că mă gâdil, râse din nou Amelia. Și nu știu când m-ai găsit... cred că am ațipit.

       — Ai ațipit? Iisuse, micuțo, tu te auzi ce spui? Cum ai ajuns aici? Te doare ceva?

       Își dădu jos haina cu gândul să i-o pună sub cap. În momentul în care i-l  ridică simți cum  Amelia se crispează. În spate se simțea o umflătură mare și era sigur că era foarte dureroasă și că fata nu ațipise, ci își pierduse cunoștința.

       — Te-ai ales cu un cucui de toată frumusețea, micuțo! spuse Nick, încercând să nu arate cât de speriat era în realitate. Auzise o grămadă de povești despre urmările unei lovituri la cap.

       — Și cu vânătăi pe tot corpul, pun pariu, bombăni Amelia încet în aceeași poziție.

        — Arată-mi unde te-ai mai lovit! făcu Nick.

       — Ai vrea tu! Nici să nu te gândești... Nu am nimic grav, doar că vreau să mă mai odihnesc puțin aici, replică Amelia, închizând pleoapele din nou.

         Deși voia să o vadă un medic cât mai repede, Nick îi făcu pe plac, bucuros de amiciția ce se instalase între ei. Se întinse pe iarbă și își sprijini capul într-o mână sorbind-o pe Amelia din priviri.

       — Mai stăm doar puțin, scumpo, trebuie să te consulte un doctor. Nu glumesc.

       Chiar când crezu că a adormit sau a leșinat, aceasta izbucni într-un râs vesel și Nick o privi contrariat și speriat. Fără îndoială lovitura la cap o afectase. Era gata să o ia în brațe și să o ducă rapid de acolo, dar fata zise printre chicoteli:

Vrăjită de tineUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum