Capitolul 12-A doua parte

3.6K 211 38
                                    


        Amelia mai aruncă o ultimă privire în oglindă. Alesese o rochie verde cu mâneci lungi ca să mascheze urmele dureroase și vineții. Însă nu putuse face mare lucru cu rănile de pe față. Cu lacrimi în ochi, camerista îi ascunsese tăietura de la tâmplă, aranjându-i părul într-un coc simplu, dar de efect. Buzele îi erau crăpate și umflate. O durea fiecare părticică din corp, dar baia fierbinte de la prima oră a dimineții o ajutase să se relaxeze și să își limpezească mințile, pe lângă faptul că o scăpase de mizerie. Își studie ochii. Chiar și ei i se păreau pustiiți. Ochii tatălui ei. Ochii lui Ian. O sfidau, provocând-o să-și amintească fiecare cuvânt rostit de ducele mort, fiecare privire încărcată cu milă a lui Ian. Se încruntă. Avea nevoie să o vadă pe Annie. Acum.

    Amelia se întoarse și străbătu cei câțiva pași până la ușă. Deschizând-o, o străbătu un fior la vederea persoanei ce se pregătea să intre.

        Ducesa-mamă înălță o sprânceană, zâmbind satisfăcută. Arăta impecabil, remarcă Amelia, după ce trecu de șocul inițial. Părul blond îi era brăzdat doar de câteva fire argintii și îi stătea perfect aranjat. Rochia de culoarea safirului îi accentua într-un mod straniu gheața din privirea albastră. Ochii lui Nick.

        Aproape oftă, dar își reveni repede.

        Amelia o privi pe ducesă cu indiferență. Se întoarse cu spatele la ea. Făcu câțiva pași în cameră, lăsându-se furată o secundă de particulele de praf ce dansau prinse în razele luminoase ale soarelui. Ziua începea cu speranță. Zâmbi și se răsuci, surprinzând expresia suspicioasă a femeii.

         Ducesa pătrunse în încăpere și închise ușa în urma ei.

        Se studiară reciproc timp de câteva clipe.

        — Te-ai schimbat, micuță Amelia! Parcă așa îți spune Nick, nu?

        Ameliei i se lărgi zâmbetul. Ochii îngustați ai ducesei o priveau bănuitor, încercând probabil să ghicească ce se află în spatele expresiei amuzate a fetei. Părea că Amelia urma să izbucnească în râs în orice moment. Și chiar o amuza pe fată figura nedumerită a ducesei. Se simțea mai liberă decât oricând. Frica nu era un sentiment pe care voia să-l mai încerce în viitor.

       — Nu pot să realizez cum l-ai prostit pe bietul Nicolas, dar lucrurile nu pot rămâne așa. Ești o bastardă încrezută și nu voi permite nicio legătură între voi doi.

       Calmul o părăsi și Amelia simți cum crește în ea furia. O ura pe ducesă pentru tot ce îi răpise, pentru tot ce ar fi putut să fie. Însă simțea și milă. Cât de negru era sufletul acestei femei, dacă nu putea vedea în ce constă fericirea fiului ei? Cât de tristă fusese viața ei, dacă ajunsese să recurgă la crimă? Se îndoia că mintea ducesei mai reușea să distingă binele de rău. Trebuia să se folosească de armele ei, să învingă răul cu propriile lui metode.

        Zâmbi sec.

          — Sunt o bastardă, e adevărat, Înălțimea voastră. La fel și fiul dumneavoastră. Vă rog, să nu emitem judecăți în acest moment.

           Ducesa se repezi la femeia mai tânără, înclinându-și capul periculos de aproape de chipul Ameliei. Aceasta o privi în ochi neclintită. Își reaminti să nu o subestimeze pe mama lui Nick.

           — Taci, ființă inutilă! Nu știi nimic.

           — Oh, dar știu destule. Știu că ați vrut să mă distrugeți, știu că ați complotat cu baronul Danville, știu că aproape l-ați nenorocit pe Nick. M-am schimbat, doamnă, și pentru asta vă mulțumesc. Nu aveți mai multă putere decât un țânțar care bâzâie supărător. Vă sugerez să vă resemnați.

Ai ajuns la finalul capitolelor publicate.

⏰ Ultima actualizare: Aug 18, 2018 ⏰

Adaugă această povestire la Biblioteca ta pentru a primi notificări despre capitolele noi!

Vrăjită de tineUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum