Theatre of the Absurd [Sasuke&Sakura fan fic]

Capitolul 10- O mie de întrebări

Theatre of the Absurd 

Din capitolul anterior…

Ma acuzam singura de crima, iar asta era cea mai puternica judecata pe care o puteai indura. Am inceput sa plang, innebunita de situatia in care ma aflam, de faptele pe care le-am comis, de politia ce ma urmarea. Traiam o viata care nu imi mai parea sa fie a mea, ci mai degraba a unui criminal. Lucrurile au scapat de sub control !

-… Dar stai linistita, sunt aici sa te ajut. 

Capitolul 10

O mie de intrebari

Il priveam intr-un mod ciudat, cum nu mai privisem pe nimeni pana acum. Incercam sa deslusesc misterul din spatele cuvintelor lui : “ Dar stai linistita, sunt aici sa te ajut. ” Sa ma ajute ? In viata mea nimeni nu mi-a dat nicio sansa, nimeni nu mi-a intins o mana de ajutor, nimeni nu a vrut sa ma protejeze de lumea asta rea. De ce m-ar ajuta tocmai el, un strain pe care-l cunosteam doar de cateva ore. Cine l-a trimis, pentru ca, din cate stiu, nu e nimeni in lumea asta care sa-mi vrea binele ?! Dar poate ca in sfarsit Dumnezeu s-a hotarat sa ma ajute si sa ma salveze, trimitandu-l pe Sake… Nu, defapt Sasuke…

Ok, chiar m-am saturat de toata viata asta si de situatia in care ma aflu incat indiferent de cine o fi acest brunet, daca a spus ca ma poate ajuta atunci sper sa o si faca. Orice ajutor e bine-venit. Trebuie sa fac ceva, sa lupt pentru viata mea pentru ca pana la urma am doar o sansa sa traiesc. Fiecare om are povestea lui pe care mai apoi, la batranete, o va impartasi nepotilor iar eu vreau sa am o poveste pe care s-o spun idiferent ca e buna sau nu. Am nevoie de o poveste, am nevoie de un erou iar eroul as putea fi eu. De ce sa nu fiu eroul meu ? De ce sa nu lupt ? 

-Si deci, cum planuiesti sa ma ajuti ? Macar sti in ce situatie sunt ? ma uitam nedumerita la pustiul ce statea in fata mea degajat, dar daca stia deja cum ma cheama fara sa-i fi spus sigur stia si ce se intampla cu mine.

-Te urmaresc de ceva timp rozalio. Stiu de demon si de toate cele…

Bun, deci stie. Bine ai venit in echipa mea ! Ma gandesc oare ce alt ceva mai stie despre mine. Ma spionase si cand faceam dush ? In orice caz, tipul imi parea cam suspect. Nimeni nu paruse sa ma cunoasca atat de bine ca si el doar in cateva minute. Hinata a avut nevoie de luni bune ca sa scoata de la mine cateva cuvintele despre viata mea. Viata mea… 

FlashBack

-Mami, tati? strigam, batand in geamul masinii. 

-Scumpo, totul o sa fie bine, ai sa vezi. 

Cum avea totul sa fie bine ? Ei nu vedeau ca eram captivi in aceasta masina iar apa intra cu fiecare secunda mai mult si mai mult in masina noastra ? Am incercat sa ma calmez, strangandu-mi in brate jucaria de plus. Eram o fetita de zece ani, intelegand ca nu totul avea sa fie bine pentru ca simteam cum apa imi udase deja toata rochita alba, crescand mai mult. Eram legata cu centura de siguranta, agatandu-ma de ea incercand sa scap de apa rece a raului ce se revarsa peste tot, dar nu aveam nicio scapare. O simteam, teama ca am sa mor… Tata incerca sa deschida portiera, insa fara efect. Presiunea apei il impiedica sa deschida usa sau geamul. Mama dadea cu pumnii in geam, insa nu era prea puternica sa il sparga. 

Am inchis pentru un moment ochii, concentrandu-ma la imaginea gradinitei mele care ma astepta primitoare maine dimineata, sau la patutul meu cald din camera mea cu peretii roz bombon, precum parul meu. Insa suieratul apei ma distragea, aducandu-mi aminte de locul in care ma afla si la faptul ca trebuie sa tip de panica pentru ca nu urma sa mai traiesc mult timp. 

-John, geamul nu se deschide, nici portiera, suntem complet blocati aici. 

Mama a incercat sa mascheze tonul ei oripilat, insa nu ii prea iesea. Puteam sa-mi dau seama ca si ea era speriata. Apa crestea si crestea, pana ce masina a fost complet ingropata de ea. Tata imi repeta : “Scumpo, cand apa va ajunge pana sus, sa iti iei o gura mare de aer. Totul va fi bine, cineva sigur trebuie sa vina din clipa in clipa sa ne scoata de aici. ” iar eu am facut intocmai atunci cand apa a ajuns pana sus, inghitind parca oxigenul. Incercam sa-mi pastrez mintea limpede. Tata imi facea semn ca totul va fi bine, dar nu-l mai credeam. Am cautat mana mamei, iar atunci cand am gasit-o m-am agatat cu putere de ea ca de un inger salvator. Dar nimeni nu avea sa ne salveze, murind pe fundul unui rau. Nu mi-am imaginat niciodata ca urma sa mor la zece ani. De ce eu ?

Iar atunci am vazut o umbra neagra apropiindu-se. Am dezlusit, aproape lesinata, o silueta omeneasca care inota catre masina noastra. Disperat, tata i-a facut semn catre mine. A spart geamul cu ceva metalic, insfacandu-ma, dar eram bine prinsa in centura si simteam cum apa imi patrundea incet in plamani. Cu ultimele puteri, mama s-a intins si mi-a desprins cu greu centura, trecandu-si pentru ultima data mana prin parul meu atunci cand acel barbat m-a tras afara din masina. Mi-am intins mana incercand sa o prind pe a ei, dar nu am mai reusit. Tot ce am mai putut sa iau din masina a fost jucaria mea de plus care insa se agatase intr-un ciob din geam. Nu m-am mai intins dupa ea pentru ca ma cuprinse ameteala iar totul se facuse negru in jurul meu. 

End of FlashBack

-Pamantul catre Sakura. Mai esti printre noi ? m-a intrebat brunetul. 

-Da, asa cred. 

Mi-am sters usor ochii cu maneca bluzei, evitand lacrimile ce mi-ar fi putut navalii ochii in orice secunda. Mereu cand ma gandeam la parintii mei ma intristam imediat. Poate ca asta era motivul pentru care nu prea vorbeam cu nimeni despre ei. Pana la urma, nu aveam nevoie de mila nimanui si de cuvintele lor compatimitoare. Asta era doar amintirea mea pe care nu voiam s-o impart cu nimeni. Evident, de atunci am fost mereu singura, fata ciudata fara familie, dar asta este deja o alta poveste a vietii mele singuratice. 

-Si deci, ce ma intrebai mai devreme cand nu am fost atenta ? 

-Te intrebam daca poti sa ma primesti la tine ceva timp pentru ca nu am un loc unde sa stau. 

-Wow, ingerul salvator nu are o casa, am spus ironica, dar Sasuke parea cat se poate de serios.

<<< To be continued >>>