Theatre of the Absurd [Sasuke&Sakura fan fic]

Capitolul 20- Ultima pagină

                                                                                     

                                                                                        Capitolul 20

                                                                                                                                                         Ultima pagină

            Pluteam în marea întunecată. Nu ştiam cine sunt şi de ce mă aflam în acel loc. Nu îmi aduceam aminte nimic şi încercam să-mi adaptez ochii întunericului paşnic. Am încercat să merg dar mi-am dat seama că nici măcar nu mă aflam pe picioarele mele. Aveam sentimentul straniu că pluteam şi că nimic nu mă mai poate atinge; nici un rău de care să-mi fie teamă nu mă mai ameninţa şi n-ar mai fi făcut-o vreodată. Cineva mă spiona, simţeam asta. Se uita, îmi urmărea fiecare mişcare încercând să-mi găsească defecte, ceva ce probabil mi-ar fi putut opri strălucirea. Însă mă simţeam angelică. Eram din nou frumoasă şi zâmbitoare, fără să-mi pese că nu aveam un motiv pentru asta. Am încercat însă să trec prin stratul gros de întuneric ştiind că realitatea mă aştepta cu braţele deschise. Dar nu ar fi trebuit oare să fiu moartă? „Desigur că aşa ar fi trebuit…” mi-am spus, dar simţeam strâns în pumnul meu materialul subţire ce mă acoperea, încălzindu-mă. 

Când am simţit că sunt pregătită să deschid ochii, i-am închis înapoi orbită de lumina dimineţii. De ce eram înapoi în patul meu? Nimic nu părea să aibă vreun sens. Mi-am pus talpa goală pe parchetul rece şi am simţit cum fiorii de gheaţă îmi urcă până în vârful capului, trezindu-mă. Casa mea- unde totul începuse şi se terminase- era acoperită de praf şi mizerie. Nu am realizat până acum cât de neglijentă am fost în ultima perioadă. Nici nu observasem şi mă gândeam că e normal, deoarece toată concentraţia mea a fost îndreptată asupra acelui băiat, al cărui nume mă rănea încă mult prea tare pentru a i-l pronunţa. Am păşit pe holul mic, atingând pentru a mia oară pereţii crem. Simţeam că o parte din mine murise o dată cu momentul în care m-am aruncat în gol, dacă asta chiar se întâmplase. Nu mai eram sigură de nimic. Şi totuşi, cum am supravieţuit? Încă îmi repetam în minte aceeaşi idee, că Ei au ştiut de la bun început că am să mor. Şi atunci, de ce nu spun pe lumea cealaltă? 

Am păşit pragul bucătăriei şi m-am uitat lung spre hârtiuţa aşezată pe masă, dreaptă şi împăturită. Simţeam că dacă aveam să o ating fiecare moment al vieţii mele se va întoarce înapoi şi voi fi năpădită din nou de durere. Mi-era teamă, şi totuşi am prins bucata de hârtie periculoasă între degete, ducând-o la nas, simţindu-i parfumul. Am înghiţit în sec. Simţurile mele erau alertate- mirosul divin se întorsese, gata să mă facă să plâng. Pentru un moment aveam impresia că dacă mi-aş fi atins buzele de bucata subţire i-aş fi simţit gura presată peste a mea, aşa cum obişnuiam să o facem încontinuu, fără se ne mai săturăm unul de altul, dar ştiam că e o prostie. Plecase. Era în zadar să mă amăgesc singură. 

                Am despăturit-o şi mi-am fluturat genele peste cele câteva rânduri. Mi-era teamă să citesc. Dintr-un motiv simţeam că orice lucru care mi-ar fi putut aduce aminte de el îmi era un inamic. Şi totuşi, nu am putut să pun de-o parte hârtiuţa cu mirosul lui şi să mă prefac că totul merge foarte bine, că viaţa mea este cea mai bună şi că nu îmi lipseşte nimic. 

„Sakura- iubesc să-ţi scriu numele, e ciudat cum mă trezesc şi îl pronunţ fără să-mi dau seama- vreau să înţelegi că tot ce am făcut a fost pentru tine. Poate că dacă aş fi fost acolo, îmbrăţişându-te, nu ai fi avut nici o şansă. Ei nu au minţit, ştiau că împreună suntem vulnerabil. Din această cauză am ales să plec, ştiindu-te în siguranţă. Mi-ai oferit prilejul perfect de a te scăpa de demonul acela, care de azi înainte nu te va mai deranja niciodată. Însă mă aşteptam să lupţi mai mult pentru viaţa ta şi să înţelegi că nu totul se opreşte odată cu mine. Nu mai există nici o cale pentru noi, eu nu mă mai pot întoarce la tine. Şi, din lipsă de lăcomie, sper şi vreau să te văd fericită, chiar dacă nu voi fi eu acela care te va face să zâmbeşti în fiecare dimineaţă. Îţi aduci aminte că ţi-am spus să nu mai plângi niciodată? Vreau să respecţi cuvintele mele. Nu vreau să te mai văd niciodată ascunzându-ţi lacrimile. Eu le văd, şi urăsc asta! Aş vrea să te rog să-mi promiţi că ai să duci o viaţă bună, că n-ai să te mai gândeşti la mine şi că ai să te muţi din oraş, departe de orice fel de primejdie şi de poliţişti, dar mă mulţumesc cu încrederea în tine. Am să te veghez mereu, chiar dacă tu nu şti că am să fiu acolo. Şi nu-ţi face griji, ne vom reîntâlni. Dar nu încă. Nu încă. Iar acum trebuie să-ţi spun adio, chiar dacă urăsc să fac asta. 

 

                                                                              Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! 

                                                                                              Sasuke”

-Şi eu te iubesc, am şoptit răguşită, cu vocea tăiată de durere. 

N-am să plâng. N-am să mai plâng niciodată. Totul era diferit acum, nuanţat într-o cu totul altă culoare. N-aveam să fiu cu el. Aici sau în altă parte. „Ce-am obţinut?” mi-am spus , lăsând ca întrebarea să-mi circule prin fiecare bucată a minţii mele. „Care a fost rostul?”. În cameră era linişte. Lumina pătrundea prin geamuri, aruncând umbre pe rafturile vechi. Mă răsuceam, mă învârteam, potriveam cuvertura patului. Nu ştiam ce să fac, ce urma să se întâmple. Am aruncat încă o privire spre bucata albă de hârtie. El era probabil aici, privindu-mă, ştiind că nu-l pot vedea, blestemând totul. Viaţa nedreaptă. Aşa cum o făceam şi eu… Ieşeam din cameră uneori şi mă uitam la uşă, aşteptând să aud soneria şi să-l văd în prag, râzând pe seama mea şi a naivităţii mele, spunându-mi „Prostuţo, doar nu credeai că am să plec?”. Normal că plecase, normal că n-am să-l mai revăd niciodată. 

               Nu mi-am dat seama când am format un număr de telefon şi am aşteptat, auzind în cele din urmă o voce necunoscută la capătul opus, spunându-mi cu seninătate dacă mă poate ajuta cu ceva.

-Da. Vreau un bilet de avion pentru Paris. Astăzi. Da, e bine peste două ore. O să-l primesc la aeroport? Perfect! Mulţumesc, la revedere. 

Am deschis dulapul şi mi-am scos genţile pentru călătorie. Voiam să plec, să scap de amintiri şi să îmi încep un nou capitol din viaţă. Mi-am împachetat hainele, aşezându-le înăuntru. Aveam să găsesc un apartament cochet, în Paris, poate chiar cu vedere spre Turnul Effel. Aveam suficienţi bani din fericire. Nimic nu mă mai putea opri acum. Nici măcar o iubire apusă sau o durere puternică ce-mi perfora pieptul. Am să plec şi promit că n-am să mai privesc niciodată înapoi. Sasuke va deveni memoria câtorva zile magice, un chip cu un zâmbet temător. Cineva. Nimic mai mult. Şi poate că, într-o bună zi, ne vom reîntâlni din nou şi magia va reveni, poate dublată. Însă, până atunci trebuie să aştept. Şi am s-o fac. Până în ultima clipă. 

                Am păşit pragul apartamentului şi am închis uşa. Lacrimile îmi ardeau încă o dată ochii însă nu le-am îngăduit să curgă libere pe obrajii mei palizi. În urma mea, i-am auzit pentru ultima dată timbrul vocii şoptindu-mi în ureche „Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!”

Sfârşit