Telegrama Din Canal

Albastru de metil

E albastru cerul gurii mele

Atat de albastru, atat de intunecat...

Cu fiecare vorba amara, lame vindeca stele

Si degetele albastre repara ce-au stricat.

Picaturi de sange in albastru

Se scurg pe-un fond incert

Si moartea se naste cu-n strigat sinistru

Iesit din durerea ca n-am sa ma iert

Niciodata.

Pentru ce-am facut.

Pentru cum fiinta mea s-a zvarcolit terminata

Cand viata abia a inceput.

Si cum sa ma iert cand am nascut moartea

Cum sa-mi opresc unghiile sa nu mai roada

Viata din care vreau sa ies. Gura sa nu mai bea

Otrava ce ma-nconjoara.

Vreau sa fug. Vreau sa plang

Vreau sa distrug barca in care stau

Sa pot sa cad in lacul suferintei si cand

Simt ca ma innec, cand mor, atunci sa il beau

Pe tot, pana nu mai ramane un strop.

Pana simt pulsatia inimii sub talpi

Pana ma ingrop.

Si atunci astept primavara. Dar nu vine...

Nu am pe nimeni, sunt doar eu cu mine...

Si incerc sa opresc sangele, golul, lacrimile...

Cu albastru de metil.