Capitolul 3 → „Cuvintele sunt semnele viitorului"

2K 224 206
                                    

→ „Cuvintele sunt semnele viitorului"

    Am învățat de-a lungul celor trei săptămâni că trebuie să rămân tăcută dacă nu am ceva bun de spus. Cu toate astea, eu tot mă trezesc vorbind nu neapărat când nu trebuie, ci cum nu trebuie.

    — Credeam că ne-am înțeles doar să-mi dai telefonul, îi mârâi în față.

    Ethan clipește surprins, ca și cum nu am fi vorbit mai devreme deloc despre acest amănunt.

    — Mai ai un telefon? intervine Bruce. De la muncă faci atâția bani? Frate, trebuie să mă angajez și eu!

    — Muncești?

    De data aceasta, știu sigur că Ethan este surprins, căci rămâne cu gura deschisă.

    — Acum, mi-l poți da înapoi, te rog frumos? îi ignor întrebarea prin rugămintea mea, iar el nu pare să observe, deoarece mi-l înapoiează fără să se gândească de două ori.

    — Eu sunt Bruce! se prezintă el și își bagă mâna între spațiul dintre mine și Ethan, apucându-l ferm de mână. Acesta nu pare iritat de îndrăzneala fratelui meu, nici nu mă mir, și îi întoarce rapid salutul.

    — Păi... încântat de cunoștință, Bruce. Eu sunt Ethan.

    — Știam deja asta.

    — Cum așa? încearcă el să se lămurească.

    — Păi nu ești tu tipul cu care vorbea mai devreme? Ethan dă din cap. Așa ziceam și eu, ți-a zis numele de câteva ori, de parcă încerca să se obișnuiască cu el, după ce ați închis convorbirea.

    Un rânjet apare pe fața lui Ethan care se potrivește cu chipul său bronzat, iar eu rămân perplexă, simțind un nod încâlcit în interiorul meu.

    — I-auzi, exclamă și îmi aruncă o ocheadă șireată.

    Nu pot să cred că Bruce chiar face asta... credeam că doar se joacă, încercând să mă agite.

    — Cred că o să ne înțelegem foarte bine, Bruce.

    — Cu siguranță. Deci ce facem acum?

    Ethan își îndepărtează buzele, vrând să răspundă întrebării, însă eu îl întrerup:

    — Plecăm acasă.

    Amândoi mă fixează din priviri, fiind în totalitate atenți asupra expresiei mele. Probabil așteaptă să trădez orice formă de sinceritate, făcând din asta o glumă.

    — Dar eu nu vreau acasă.

    — Și atunci ce vrei, Bruce? nu mă sfiesc să-mi ascund iritarea vocii.

    Câteva momente, privește în jur, iar ochii i se luminează.

    — Înghețată. Vreau înghețată.

    Surâde, iar mușchii feței lui sunt așezați în concordanță cu ochii săi căprui.

    — Și să-l cunosc pe Ethan. Vreau și asta. Mama a zis să-ți petreci ziua cu mine, iar eu îți zic că vreau aceste două lucruri.

    Privirea mea este extrem de fixă, iar buzele îmi sunt încordate și sprâncele apropiate.

    — Să-mi petrec ziua cu tine nu înseamnă să-ți fac și pe plac, Bruce.

    Ethan se uită la amândoi și pare amuzat de mica noastră scenă.

    — Dar în traducerea mamei, chiar asta înseamnă.

Oh, dragă Charlie...Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum