Oh, dragă Charlie...

Capitolul 15 → „Lupii își fac intrarea în stil viclean"

→ „Lupii își fac intrarea în stil viclean"

    — Ești prost?

    Bruce râde la întrebarea mea, dar mama se strâmbă, nemulțumită de cuvintele mele.

    — V-am spus amândurora să nu mai vorbiți urât unul cu altul. Respectați-vă!

    — Dar cu mine ce ai? Nu eu sunt ăla care a deschis gura, ripostează fratele meu ofensat.

    Îmi ridic o sprânceană, curioasă de felul în care reușește să se prefacă. Mimica lui nu-i dă de gol actoria, dar în ochi i se citește viclenia; îmi ronțăi buza de jos cât timp îl analizez. Lui Bruce îi place să dețină controlul, deși nu este în căutare de perfecțiune. Zâmbetele sale îi sunt arme în războaiele de zi cu zi, dar mintea lui... Oh, mintea aia!

    Bruce gândește în ani și lucrează în luni, dar execută în secunde. Niciodată nu și-a urmărit visurile, pentru că el își vânează scopurile.

    Au fost momente când chiar eu, sora lui, i-am fost rival. L-am simțit cum s-a văzut nevoit să concureze cu mine pentru lucruri pe care le dorea doar pentru el atunci când mama i-a sugerat să împartă. Bruce este egoist; o știe și el, o știu și eu. Și tocmai pentru că i-am fost adversar, îi cunosc tenacitatea.

    Iar atunci când nu poate să-ți citească emoțiile pentru a-ți controla punctul slab, se joacă cu mintea ta până se asigură că tu însuți îi arăți cele mai importante pagini ale propriei tale cărți.

    — Ai deschis-o acum, îl înștiințez.

    — Am o soră atât de grijulie...

    Poziționată între noi doi, mama își trece o mână prin păr să-și aranjeze bretonul. Probabil se pregătește emoțional pentru discuția dintre noi.

    — Charlie, du-te și strânge-ți caietele de pe birou. Bruce, du-te și...

    — Să nu uităm că nici nu te afli în măsură să mă faci prost sau să mă ameninți. Să nu uităm, totuși, că sunt cu cinci pași înaintea ta.

    Bruce o întrerupe pe mama fără nicio grijă. Poate fi nesimțit când vrea.

    Nu am dispoziția necesară să mă contrazic cu el, plus că aș pierde dacă m-aș arunca într-o ceartă. Chiar se află cu mulți pași înaintea mea.

    — Despre ce vorbești? intervine mama.

    Nu...

    Bruce nu face altceva decât să chicotească, prins în aerul său misterios.

    — Nu contează, spun în speranța că îmi voi salva propria piele. Știi ceva? Uită. Până la urmă, nu e nimic. O să-mi cumpăr altul și aia e.

    — Îmi zice și mie cineva despre ce naiba vorbiți?

    Mama aproape se răstește la noi, iar asta îi atrage atenția lui Bruce. Nu știu dacă într-un sens bun sau rău, dar judecând după expresia feței lui, aș alege a doua variantă.

    — Ei bine? insistă.

    Fratele meu își mijește ochii la mine, analizând fiecare detaliu: mișcare, încruntare, cuvinte.

    Cuvinte.

    Dacă aș alege să spun ceva acum, mi-ar citi slăbiciunea. Ar ști că ceva este în neregulă, tocmai de aceea nu i-a răspuns încă mamei. Așteaptă.