Oh, dragă Charlie...

Capitolul 14 → „Realitatea e compusă dintr-o mare bănuială și o iluzie"

  →„Realitatea e compusă dintr-o mare bănuială și o iluzie"    

    Nu știu dacă de vină a fost prânzul nostru, discuția de pe bancă sau acea oră pe care am petrecut-o alături de o copilă, jucându-ne cu ea, dar de atunci am căzut de comun acord amândoi să ne mai întâlnim; și nu numai o dată. Prima oară, ne-am revăzut într-o cafenea și am încercat să aflăm mai multe despre noi. A doua oară, am mers împreună la o petrecere, el invitându-mă pe mine. Iar treia oară, ne-am plimbat prin oraș după ultimele cursuri de la facultate.

    Și eu mă simt destul de bine în legătură cu asta.

    Într-o relație nu suntem, dar cu siguranță, am devenit prieteni. Cred. Adică, de obicei, prietenii își spun cele mai mari secrete, nu-i așa? Dacă eu nu am trecut peste pasul ăsta, atunci ce suntem noi mai exact?

    Dar el are secrete?

    Prefer să nu mă mai gândesc la asta, așa că îmi eliberez mintea de idee și pornesc cu pași grăbiți, dar odihniți, spre cofetărie. Am stabilit cu Ethan să ne întâlnim cu două străzi mai sus, pentru a-i cumpăra lui Ellie un buchet de flori, de ziua ei.

    Când cotesc la stânga, îl zăresc așteptându-mă lângă florărie. O urmă de zâmbet îi apare pe față când mă observă și el pe mine. Neștiind prea bine cum să reacționez, mă mulțumesc prin a-i răspunde la fel.

    — Bună!

    — Salutare și ție, dansatorule!

    Un mic chicot îi scapă, iar eu ridic întrebătoare din sprâncene.

    — Nimic, doar că replica asta îmi sună cunoscută.

    Oh...

    Dacă stau mai bine să mă gândesc, ce facem noi aici? Ochii îmi rătăcesc pe corpul lui, mai exact pe partea de sus, și nu pot nega că tricoul pe care îl poartă acum îi scoate în evidență munca depusă la sală.

    — Și, în plus, trecem la porecle?

    Și, dacă ar fi să mă gândesc mai bine, culoarea îl prinde.

    — Charlie, mă auzi? Mă întreabă, pocnind din degete în fața mea.

    — Hm? Da, sigur. Păi nu știu. Dacă te deranjează cum te strig, pot să nu îți mai zic așa.

    Privirea ochilor săi se încălzește instantaneu, dar pot citi ceva îndrăzneală în verdele smarald, ca o mică strălucire.

    — Interesant. Poți să fii atentă la ce îți zic și, totuși, să îmi analizezi fizicul?

    Dumnezeule...

    Încerc să nu par atinsă de vorbele sale sau să recunosc.

    — Ți se pare. 

    — Înseamnă că, în ultimele zile, mie mi se par multe lucruri.

    Replica lui parcă își fixează rădăcinile înlăuntrul meu și îmi provoacă o stare de nesiguranță, ca și cum aș fi descoperită de un lucru. Picioarele mi se împietresc și nu mă mai pot mișca, neluându-mi gândul de la ce mi-a mărturisit. Ce vrea să zică?

    Este adevărat că, de când cu prânzul, ne-am întâlnit de mai multe ori și am vorbit deschis unul cu altul, nu chiar foarte deschis dacă luăm în considerare retragerea mea de a-i mărturisi adevărul despre prima noastră întâlnire, din acea seară, însă am comunicat cu el, atingând diferite subiecte.