Capitolul 8→ „Prăjitura se înghite, nu se comentează"

1.1K 161 158
                                    



→ „Prăjitura se înghite, nu se comentează"  


    Abia când intrăm pe aceeaşi uşă, îmi dau seama ce a vrut să zică Noah prin „super amuzant".

    Nici nu trebuie să mai fac un pas în față, căci îi recunosc vocea. O emoție mă cuprinde și, dacă nu ar fi fost peretele de care să mă sprijin cu o parte a corpului, aș fi căzut din picioare.

    Nu pot să cred că nu mi-am dat seama mai devreme. Nici măcar nu mi-a trecut prin gând ce ar putea să facă Noah aici, ceea ce e total necaracteristic mie. Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă și îmi încordez mușchii faciali, în semn de frustrare.

    Mă uit o singură dată la Noah ca să îl surprind cu un zâmbet pe față. Și el mă privește. Mă gândesc să îi dau tortul și să plec înainte să apară pe hol și prietenii lui, alături de noi. Ar fi o idee bună.

    — Băieți, ne-a venit gustarea, îmi spulberă el orice încercare de a mă retrage de aici. Continuă să se uite la mine, iar în momentul acela îi răspund privirii printr-o alta mult mai furioasă, plină de venin. Bine, există o gustare în plus pentru cineva. Ethan, ia vino!

    — Oprește-te, îi spun printre dinți.

    — Nț.

    — Nu pot să cred că faci așa ceva.

    Cuvintele mele au o urmă de disperare ascunsă în ele.

    — Eu ți-am zis că va fi amuzant. Acum, lasă-mă să-mi văd filmul.

    — Halal film!

    — Halal protagonistă, îmi întoarce vorbele. Ethan, vii? strigă iarăși.

    Îmi dau ochii peste cap și apuc mai bine în mâini cutia. Mă întreb dacă lui Noah i-ar plăcea să îi spăl părul cu tort de ciocolată. Pentru un moment îmi imaginez asta și scap un chicot pe care, bineînțeles, îl interpretează greșit.

    — Vezi? Râzi numai când îi auzi numele. Uau, continuă. Înseamnă că, dacă vine în fața ta, îți vor cădea o parte din haine?

    Are noroc că am un tort în brațe, altfel era cu ochiul vânăt încă de când intrasem pe ușă. Nici măcar nu știu de ce am intrat; trebuia să îi las cutia în mâini, să-mi cer banii și să plec.

    — Știi ceva? Eu am venit aici doar ca să aduc ăsta, îi spun făcând cu capul spre cutia din fața mea. Plătește-mă, ca să pot pleca. Am și alte treburi.

    Îmi ascultă vorbele atent.

    — Da, sigur, dar nu e comanda mea.

    — E a mea. 

    Tresar. Vocea lui se aude de aproape și pașii îl îndreaptă spre locul în care mă aflu și eu. Când apar în raza lui vizuală, buzele lui formează un o perfect. Deci nu se aștepta să fiu aici. Nu a fost nimic necurat la mijloc, bun. Din tot New York-ul, fix de unde lucrez eu trebuia să comande!

    În primele secunde, încruntarea îi devine mai vizibilă și dă să zică ceva, dar înghite rapid, pierzându-și cuvintele înainte să apuce să le facă auzite. Apoi, privirea îi cade asupra lui Noah și ridică o sprânceană, curios.

    Știu că mă holbez la el. Eu nu am tactici din acestea prin care mă uit la o persoană în sensul că încerc să găsesc niște explicații, adică eu chiar mă holbez. De obicei, insistent. Înainte să devină prea evident, îmi iau ochii de la el și îmi dedic atenția pereților.

Oh, dragă Charlie...Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum