Oh, dragă Charlie...

Capitolul 13 → „Rămâne o alegere interesantă să mănânci desertul"

→ „Rămâne o alegere interesantă să mănânci desertul"

    Degetele mele tremurânde strâng paharul de apă de pe masă, iar eu mă foiesc pentru a treia oară de când m-am așezat pe scaun, în speranța că voi găsi o poziție mai confortabilă.

    Dar, după încercări mărunte și eșuate, ajung la concluzia că această lipsă a confortabilității de care vreau să scap este cauzată de starea mea interioară, nicidecum de felul în care stau așezată pe locul meu.

    Strâng mai bine paharul și îl duc la gură; câteva secunde, stau cu el așa, în dreptul buzelor, dar mă încumet să beau, în cele din urmă. Lichidul mi se duce pe gât atât de repede, încât aproape tușesc.

    Îmi mușc obrazul cu dinții și mă abțin să nu mă ridic de pe scaun pentru a merge în viteză la baie. Dacă aș face asta, cel mai probabil, aș încerca să ies pe geam. Nu ar fi o idee chiar atât de rea, ba mai mult, ar putea fi singurul gând care m-ar putea salva. Nu aș muri aici și acum, bineînțeles, dar se prea poate să mă fac de rușine sau să zic ceva nepotrivit.

    Și, în plus, niciodată nu m-am simțit în apele mele când mâncam în prezența unei persoane. Numai când îmi imaginez că cineva mă poate privi când mestec, o senzație de neliniște îmi strică toată dispoziția. Felul în care mănânci, spune foarte multe despre tine și nu aș vrea ca cineva să își facă o părere negativă din cauza acestui aspect. Pentru mine, ca și cu contactul vizual, cineva să te vadă mâncând e la fel de intim.

    Iau încă alte două înghițituri de apă, dar de data aceasta sunt mai atentă să nu mă înec.

    — Mai încet cu băutul, mă sfătuiește Bruce.

    — E apă.

    Ethan se uită pe rând la noi doi, stăruind cu privirea mai mult în direcția mea. Bruce observă această mică curiozitate a lui și rânjește, rezemându-se satisfăcut de spătarul scaunului.

    — E emoționată că ești și tu aici, îi explică lui Ethan. Îți dai seama? O clipă se oprește, formând cu buzele un mic o. De fapt, ia stai, că poate să fie emoționată și că aș fi eu aici. Adică, pe bune, cine ar fi zis că prima întâlnire a voastră ar fi fost în trei?

    Ethan tușește, cuvintele lui Bruce ducându-l, mai mult ca sigur, cu gândul la altceva!

    Oh, Doamne...

    — Vrei să plec, Charlie? mi se adresează, privindu-mă insistent. Pentru că, și dacă vrei, nu o s-o fac.

    Îmi strâng pumnul pe sub masă, abținându-mă cu greu să nu sar la gâtul lui. Se pare că Ethan nu are nicio problemă. Aș putea zice că se amuză chiar.

    — Ți-am mai zis că îmi place de tine? îl întreabă pe fratele meu. Dar de ce, mă rog, nu ai pleca?

    — Din două motive, îi explică, apoi își expune vederii noastre minunații dinți drepți. Primul este următorul: dacă nu eram eu, nu se mai întâmpla nici asta, spune și ne arată cu degetul. Iar al doilea și preferatul meu, de altfel: cineva trebuie să țină scorul.

    — Scor? mă trezesc vorbind.

    — Adică cineva trebuie să noteze de câte ori se holbează el la tine și tu te rușinezi, iar apoi tu te holbezi la el și când îți surprinde privirea, intri în pământ.

    — Nu cred că...

    — Nu sunt prost. Și nici chior. Am observat eu foarte bine contactul vostru vizual de astăzi. De fapt, am observat toate contactele vizuale. Ochii voștri nu obosesc?