Până la sfârșit

Capitolul 5

Ai grijă ce-ți dorești

        Citesc încă o dată cartea de vizită din mână, apoi îmi ridic ochii spre clădirea uriașă din fața mea. Strada Sowers, clădirea D, etajul cinci. Da, cu siguranță sunt în locul potrivit. Clădirea cu peste douăzeci de etaje, mărginită pe de-a-ntregul de ferestre albăstrui, pare exact genul de loc în care ar fi trebuit să ajung.

        Trei luni, îmi repet în minte, în timp ce pășesc spre intrarea în clădire. Va trebui să respir același aer cu Kade doar trei luni, apoi nu voi mai fi nevoită să-i văd fața vreodată. Nu e o perioadă atât de lungă, nu-i așa?

        Clădirea este la fel de modernă pe interior pe cât pare a fi pe exterior. Un amestec hipnotizant de pereți albi și mobilier maroniu, cu plante plasate pe alocuri pentru a conferi o pată de culoare.

        Oameni îmbrăcați la patru ace se plimbă de colo-colo fără oprire. Parcă mă aflu într-un aeroport, unde toată lumea e grăbită și agitată. Dosarele pe care le strâng la piept sunt mai mari decât toate cursurile mele la un loc.

        Înghit în sec.

        Sper să nu ajung precum ei.

        Mă îndrept spre cele două lifturi din capătul holului, căci știu că trebuie să ajung la etajul cinci, iar scările nu sunt oi variantă demnă de luat în seamă.

        — Mă jur că mi-a venit să-l iau la bătaie când am văzut cu ce era îmbrăcat!

        O femeie mărunțică i se adresează prietenei ei, care apasă butonul ce cheamă liftul. Amândouă sunt îmbrăcate elegant, ceea ce mă face să-mi regret alegerea vestimentară. Look-ul „casual" nu pare să fie agreat aici.

        — I-am spus clar că trebuie să poarte albastru la petrecerea asta, noroc că--

       Înainte ca femeia să-și termine ideea, ușile liftului se deschid. Odată cu ele, mă strecor înăuntru și apăs pe butonul aferent etajului cinci. Ele apasă pe paisprezece. Își reiau discuția la scurtă vreme, de parcă prezența mea ar fi total irelevantă. Balivernele lor mă fac să-mi doresc din ce în ce mai mult să dispar de aici.

        Când ușile se redeschid la etajul trei, un bărbat cu un dosar la subțioară își ridică ochii din telefon. Nu durează decât o secundă până să-mi măresc ochii, făcând un pas în spate din instinct.

        Îți bați joc de mine?

        — La naiba, șoptește el, dând să se întoarcă și să plece, însă este oprit de femeia ce, până acum, nu se încumeta să tacă.

        — Bună ziua, domnule Brainerd! Eu și Susan vom merge să luăm prânzul cât de curând, doriți să ne însoțiți? Nu știu dacă ați aflat încă, dar jos avem un restaurant incredibil cu mâncare pregătită de cei mai buni și aleși bucătari...