Diana Manole a fost mereu mai rebelă, dar niciodată n-a întrecut măsura. Este o fire vulcanică şi corectă. E serioasă în privinţa şcolii şi a considerat mereu ca dacă n-ai carte, n-ai parte. Însă apar modificări când în viaţa ei apare Alex.
...
— Diana, coboară puțin! aud vocea lui Mircea, dar nu mă pot despărți de fata mea.
O privesc de când a adormit, nu mă pot sătura de ea. Este atât de liniştită şi lipsită de orice fel de stres. Dar seamănă atât de mult cu Alex... i-a moştenit până şi modul de a respira. Îmi aduce aminte de el, iar mama a observat asta. Dar ce să fac? Va rămâne mereu în viața mea, prin Laura.
— Ce ai pățit de durează atât? spune autoritar, iar eu dau ochii peste cap.
Am încercat să repar mariajul nostru, dar pur şi simplu nu ne potrivim. Avem alte idei, iar faptul că am refuzat prima oară să o trec pe Laura pe numele lui, ne-a distanțat şi mai mult. Mă simt captivă alături de el, nu pot să fiu liniştită, îmi face rău. Dar nu pot divorța, nu am cum. Mi-a fost făcută foarte clar asta acum cinci luni, după o săptămână de când s-a născut fetița mea.
— Nu am chef de asta, Mircea. Ieşi din cameră, spun, dar tot ce aud este mârâitul lui nervos.
— Când te chem, eşti obligată să vii. Nu uita ce am vorbit noi. Sau vrei să se întâmple ceva rău? spune răspicat făcându-mă să dau ochii peste cap, din nou.
— Chiar dacă nu pot divorța de tine, nu mă poți obliga să fac nimic. Să-ți intre bine asta în capul tău de maniac nebun! îi spun râstit apoi plec din cameră, urmând să-mi iau jacheta şi să ies din casă.
Mi-aş dori să pot sta din nou cu mama, dar mi-am semnat sentința când am semnat actul acela la starea civilă. Nu l-am mai văzut de atunci. Dar nu am putut uita nici până acum privirea lui. M-a privit dezgustat şi m-a lăsat în urmă. Pentru totdeauna, m-a lăsat în iadul acesta.
Merg pe deal şi observ maşina pentru mutări. Cineva se mută aici. Cine s-ar mai muta în cartierul acesta de prizonieri? Probabil, eu sunt singura în poziția aceasta.
Încerc să văd persoana care s-a mutat, dar degeaba. Maşina este prea mare pentru a vedea ceva.
— Ți-am zis de atâtea ori să nu mai pleci aşa! Ştii câte griji mi-am făcut pentru tine? spune apoi mă apucă de încheietură pentru a-mi atrage atenția.
— Dă-mi drumul! Mircea, am zis să-mi drumul! spun în timp ce mă zbat, dar nu se clinteşte. Strânge mai tare strânsoarea provocându-mi o durere mai mare.
— Niciodată, dar niciodată să nu mai pleci aşa de acasă, ne-am înțeles? spune apăsat strângând din ce în ce mai tare strânsoarea.
— Da! Te rog, dă-mi drumul, mă doare! zic disperată şi observ cum privirea lui se schimbă, ochii lui devin calzi şi luminoşi, iar când observă ceea ce a făcut, îmi dă drumul imediat.
— Diana... îmi pare atât de rău! spune, dar nu mai vreau să ascult scuzele lui.
Merg spre casă şi imediat cum intru, mă duc la Laura care plângea.
— Îmi pare atât de rău că te-am lăsat singură, spun apoi o ridic şi îi aplic un sărut părintesc pe frunte.
Se calmează, iar asta mă face să zâmbesc. Aveam nevoie de liniştea ei. Este singura care mă ajută să trec peste captivitatea aceasta, dar mi-am făcut-o cu mâna mea şi nimeni nu mă mai poate ajuta acum să scap. Cu toate acestea, Laura nu va bănui niciodată că sunt prizonieră în casa aceasta, va fi cel mai fericit copil din lume. Chiar dacă asta înseamnă sacrificarea mea.
Încerc să evit contactul vizual cu el, nu vreau să-l mai văd, cu atât mai mult Laura. Nu o vreau în preajma lui, este prea periculos pentru ea.
După ce adoarme, o aşez uşor în pătuț apoi îi aplic alt sărut pe frunte şi dau să plec, dar iarăşi sunt oprită de el. M-am săturat atât de mult de asta.
— Nu vrei să vorbim despre asta? întreabă îngrijorat, este atât de fals.
— Noi doi nu mai avem ce discuta de când m-ai obligat să stau lângă tine. Eu nu sunt aici de bunăvoie, sau nu-ți mai aminteşti cât de mizerabil eşti? îi spun râstit făcându-l iarăşi să se enerveze, dar nu-mi mai pasă. Asta e ceea ce gândesc şi nu poate schimba cu niciun ban sau cadouri asta.
— Nu vorbi aşa... ți-am dat dreptul la o decizie, iar tu ai ales să rămâi lângă mine, spune apoi mă înconjoară cu brațul de talie şi mă aduce mai aproape de el, încerc să mă trag, dar sunt blocată.
— M-ai amenințat că-l omori pe tatăl copilului meu! Ce decizie puteam să iau? Am fost forțată de împrejurări! îi spun plină de dezgust încercând să mă eliberez de el.
— Eu sunt tatăl Laurei, spune aplicând un sărut pe gâtul meu. — Tu nu eşti tatăl ei, niciodată nu vei fi! strig la el şi mă trag din brațele lui urmând să mă închid în cameră.
Îmi reglez respirația apoi mă îmbrac în pijamale, urmând să mă duc la portretul neterminat pe care mă chinui de atâtea luni să-l termin.
Am tot exersat lunile acestea desenul şi pictura. Am devenit mult mai bună decât eram. Dar portretul acesta mă ține pe loc de cinci luni de zile. Nu-l pot desena, fiecare deget cu care țin creionul cedează când se apropie de ochii săi. Deşi sunt desenați, mă controlează. Dar nu renunț, e pentru Laura. Trebuie să aibă figura tatălui ei, deşi, nu va şti niciodată cine este acest bărbat desenat de mine. Nu-i voi spune că este bărbatul visurilor mele, bărbatul care a rămas imprimat în sufletul meu. Nu poate şti asta.
Orele trec şi răsăritul apare pe cer, nici astăzi somnul nu m-a luat. Nu mai pot dormi, gândul îmi zboară la ziua când va afla. Ce va face? Mă va săruta sau mă va urî? Deja l-am privat de cinci luni din viața fetiței noastre, sunt o persoană josnică, dar o fac pentru binele lui. Trebuie să mă uite, acum sunt captivă aici, pentru el.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Cam atât a fost şi acest capitol! Sper că v-a plăcut!
Capitol bonus pentru întârzieri! Primul capitol cu mica Laura, deja a complicat lucrurile.
