Dragoste infinită

2. 17. M-am săturat de tine, ai auzit?

       

           Bătăile destul de puternice în ușă, mă trezesc. Mă ridic cu greu în picioare și-mi frec ochii, am adormit  lângă ușă. Deschid ușa și-l privesc cum stă furios în fața mea, ce s-a mai întâmplat acum?

            Mă împinge ușor la o parte și se plimbă prin cameră ca un bezmetic, îl privesc confuză nefăcând nimic.

            Face asta minute bune apoi își îndreaptă privirea spre mine, iar când îi întâlnesc ochii, împietresc. Erau de un întuneric de nedescris, iar starea pe care ți-o dădeau era una de neliniște și temere. Inima începe să-mi bată puternic când privesc ziarul aruncat de el pe pat.

             Privesc titlul, privesc imaginea, iar respirația mi se taie. Ziarul ne prezenta o posibilă idilă între mine si Alex alăturată de o poza a fetiței mele care este prezentată ca fiica lui Alex. Privesc ziarul apoi îl privesc pe Mircea, nu apuc să zic nimic că îmi face semn să tac.

             — Pentru sfidarea asta vei plăti scump, foarte scump, Diana! spune râstit făcându-mă să tresar.

             — Mircea, ascultă-mă! spun speriată gândindu-mă doar la ce poate păți Alex. Îl apuc de braț și-l opresc surprinzându-l cu gestul meu.

              — Nu face asta, Mircea, spun cu glas stins privind cum ochii săi revin la culoarea pe care o știam eu, căprui.

               Inspiră zgomotos apoi expiră la fel de zgomotos și-și trage brațul din mâinile mele. Se așează pe scaunul din cameră urmând să privească în gol. Îl privesc cu un mare gol în suflet, dacă Alex pățește ceva... nici nu vreau să mă gândesc!

              — De ce trebuie să faci totul așa de complicat?

             — Eu nu fac nimic, Mircea. Tot ce se întâmplă este doar din vina ta şi a obsesiei tale! spun cu o doză de frustrare în voce chiar dacă ştiu că aceste reproșuri nu vor rezolva nimic, dar trebuie să mă descarc.
        
              Rămâne tăcut ridicându-şi privirea direct în ochii mei. Era furios, ştiam asta, doar din întunericul ochilor săi.
       
             Un an în care am trăit cu un obsedat, un an în care am fost despărțită de Alex. Un an de când am fost alungată din propria casă. M-au făcut să învăț stările acestui maniac.

             — Asta crezi tu, Diana? Că eu am o obsesie pentru tine? spune cu răbdarea la limită, l-a rănit.

             — Da, Mircea! Da! Sunt închisă în casa asta de aproape un an! N-am voie să spun adevărul nimănui! Tot ce ai reuşit să faci este să mă faci să te urăsc! Ai auzit? Te urăsc, Mircea! strig la el descărcându-mă de toate frustrările acumulate în timp.

            Se repede  spre mine apoi mă apucă puternic cu mâinile sale de brațe blocându-mi orice mișcare. Îmi analizează fiecare trăsătura a feței în timp ce mârâie nervos.

            — Dacă vrei să nu moară câinele ăla vei face ce spun eu, spune apoi îmi dă drumul, dar înainte să plece se oprește în tocul ușii. E ultima dată, Diana. Îmbracă-te, în treizeci de minute o să urc să te iau, spune apoi pleacă fără să mă lase să spun ceva.

              Rămân înlemnită gândindu-mă ce mă poate pune să fac. Încerc să-mi reglez respirația, dar nu-mi reușește. Închid ochii și inspir zgomotos apoi mă îmbrac cu primi blugi și tricou de culoare neagră peste care îmi pun o geacă de piele verde apoi îmi pieptăn părul și-l las liber. Îmi încalț ghetele de culoare neagră și aștept în fotoliu apariția lui.