Diana Manole a fost mereu mai rebelă, dar niciodată n-a întrecut măsura. Este o fire vulcanică şi corectă. E serioasă în privinţa şcolii şi a considerat mereu ca dacă n-ai carte, n-ai parte. Însă apar modificări când în viaţa ei apare Alex.
...
Mă trezesc buimacă, am adormit pe masa de lucru. Mă ridic rapid când o aud pe Laura plângând. Aproape că zbor până în camera ei. Merg parcă teleghidată spre pătuțul ei şi o ridic.
— Ce ai pățit, fata mamei? spun aplicându-i pupici după pupici pentru a o liniştii.
— Te-ai trezit, mă bucur. Am treaba cu tine astăzi, spune apoi îşi pune mâinile pe umerii mei făcându-mă să oftez. Nu-i suport atingerea.
Mă trag de sub atingerea lui şi o legăn pe Laura. Îi privesc ochii furioşi, nu este vina mea că nu ne potrivim şi nu are nicio şansă la inima mea.
— Ce treabă ai tu cu mine? zic plină de dispreț după ce adoarme Laura.
— Trebuie să dăm un interviu unde vom arăta testul de paternitate, zice în timp ce se apropie de mine, dar mă dau câțiva paşi în spate păstrând distanța.
— Eşti nebun? Ce test de paternitate visezi? Vrei să dovedeşti la toată țara că nu e copilul tău? îi spun apoi observ cum râde ca un maniac lăsându-mă confuză.
— Un test de paternitate fals, draga mea, zice arătând documentul fals, cum a putut face rost de el?
Nu pot face asta, nu pot confirma minciuna aceasta la toată țara. Nu pot să mint douăzeci de milioane de oameni, nu am cum să fac asta. Nu pot să-l mint pe Alex, nu i-am spus nimic. L-am lăsat cu bănuiala lui, nu i-am confirmat că nu este copilul lui.
— Nu voi face asta niciodată, spun apoi privesc încă odată spre Laura. Nu merită să-i fac asta, nu am sufletul atât de gol.
— Ba o vei face, vrei să înceapă zvonurile? În ziare deja se vorbeşte despre asemănarea ei cu Alexandru Dinu.
— Sunt doar speculații, nu confirmă nimic. Nu voi face asta, încetează să mă controlezi! strig nervoasă la el uimindu-l. Rămâne nemişcat apoi îşi revine şi iese din cameră.
Respir uşurată când îl văd că se îndepărtează de mine şi fiica mea. Regret că m-am căsătorit cu el, a fost cea mai mare greşeală a mea. M-am închis în colivia asta fără nicio uşă de scăpare. Am rămas fără niciun ajutor, sunt pierdută.
— Te-ai mai liniştit? întreabă, dar tot ce scoate de la mine, este un oftat exasperat.
— Abia aştept ziua în care voi scăpa de tine, maniacule! spun râstit pe un ton amenințător şi ies din camera, urmând să mă duc în camera mea.
Respir total depăşită de toate întâmplările pe care le-am trăit în acest an. Mă aşez pe scaunul de la masa de lucru şi privesc spre portretul lui.
Unde eşti acum, Alex? Ai zis că vei fi mereu lângă mine. De ce ai plecat şi m-ai lăsat în iadul acesta? Ating uşor cu degetele buzele lui apoi ochii, urmând să-i mângâi toată fața. Un zâmbet îmi apare când ajung din nou în dreptul ochilor lui. Cu câtă dragoste mă priveau ochii aceştia... unde e dragostea din ei acum? Unde e zâmbetul care îmi făcea ziua mai frumoasă? Unde eşti, Alex? Mă aplec spre desen şi aplic un sărut cast pe buze.
— Te iubesc, Alex, spun apoi mă îndepărtez de desen pentru a ieşi la alergat.
Sportul a devenit singura mea scăpare, pentru o perioadă scurtă de timp, de lângă nebunul acela. Mă ajută să-mi limpezesc mintea şi să-mi revin. Trec iarăși pe lângă casa aceea, ceva îmi spune să mă duc acolo, dar cealaltă parte spune că nu e treaba mea cine se mută şi cine nu aici. O luptă interioară doar pentru o casă şi niște noi vecini, atât de rău am ajuns.
Cobor dealul şi încerc să-l salut pe noul vecin, dar nu răspunde nimeni. Nu este nimeni acasă. Măcar am încercat să fiu drăguță.
— Ce căutai acolo? întreabă apăsat făcându-mă să tresar.
— Aici stă amantul tău? zice răspicat apropiindu-se de mine.
— Eşti complet nebun, spun şi trec pe lângă el, dar imediat sunt trasă de braț şi adusă mai aproape de el.
— Tu ştii ce se întâmplă dacă îți atinge şi un fir de păr un băiat? spune apăsând pe strânsoare, rănindu-mă.
— Mircea, încetează, mă doare, spun trăgându-mă, dar degeaba, nici nu se clinteşte din loc.
— Răspunde! Ştii ce se întâmplă? strigă nervos la mine intimidându-mă pentru o scurtă perioadă de timp.
— Ştiu! Dar ține minte un singur lucru: doar Alex mă va putea atinge, doar tu nu. Tu nu vei avea accesul acesta niciodată, mereu va fi doar Alex, ai înțeles? Eu nu sunt soția ta şi nici nu voi deveni vreodată. Sunt doar prizoniera ta.
— Nu mă enerva, Diana! strigă din nou la mine, dar nu mă sperie. E doar adevărul.
— Cum este să trăieşti în fiecare zi cu femeia altuia? Eu nu sunt femeia ta, sunt a lui Alex. Ar fi bine să-ți intre asta în cap. Eu şi Laura aparținem lui Alex.
— Diana! spune şi mă împinge uşor mai încolo.
— Adevărul doare, Mircea Avram, spun apoi plec spre casa.
Cum ajung, îmi fac un duş şi mă duc la Laura pe care o adorm după o joacă pe cinste, apoi merg în camera mea unde mă aştepta portretul lui. Merg încet spre el şi îl ridic de pe masă, îl rezem de geam şi îl privesc când observ că se aprinde lumina la noul vecin. Acum a venit acasă? Dacă a auzit cearta mea cu Mircea? Sunt terminată dacă află cineva.
Pun portretul înapoi pe masă şi mă așez, începând să lucrez din nou la el. Mai este atât de puțin, dar totuși mai este atât de mult. De ce nu l-am desenat zâmbind? Am nevoie de zâmbetul lui, îmi făcea ziua mai frumoasă. Acum totul s-a schimbat. Tot ce era acasă s-a transformat în colivia aceasta în care sunt prinsă. Mi-e dor de tata... nu l-am mai văzut de atât de mult timp. Mi-e dor de tonul lui aspru, mi-e dor de momentele în care mă certa că intru târziu în casă. El ar fi fost lângă mine, m-ar fi ajutat să scap de aici. El însemna acasă pentru mine, unde e casa mea acum? Ce face? Oare e fericit? Habar n-am şi nici nu voi şti.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cam atât a fost şi acest capitol! Sper că v-a plăcut!
