Diana Manole a fost mereu mai rebelă, dar niciodată n-a întrecut măsura. Este o fire vulcanică şi corectă. E serioasă în privinţa şcolii şi a considerat mereu ca dacă n-ai carte, n-ai parte. Însă apar modificări când în viaţa ei apare Alex.
...
A trecut atât timp, iar nunta noastră se apropie. Am pregătit totul mai mult pe fugă, fiind nerăbdători să se întâmple odată și pentru totdeauna. Ne-am petrecut fiecare secundă cu fiica noastră și pot spune că nu ne mai săturam de ea. Crește atât de repede și de frumos, cu siguranță va fi o persoană extraordinară când va fi mai mare. Pentru asta ne chinuim să-i arătam cel mai bun exemplu și pentru a ne asigura că educația ei este cea corectă. Am învins tot răul, acum ne putem ocupa mereu de Laura.
Alex pune gențile în portbagaj în timp ce eu mă asigur că Laura este îmbrăcată bine. Nu vreau să răcească din cauza brizei. Am decis împreună să ne petrecem o zi la mare. Mi-a fost atât de dor de ea și o voi regăsi. Ea a fost sfătuitoarea mea și cea care m-a liniștit mereu, dar n-am mai apucat să ajung. Dar de acum, ne vom duce când prindem ocazia, căci, ea ne-a unit. A reprezentat un rol important în povestea noastră și n-o vom înlătură niciodată.
O așez pe Laura în scaunul ei, apoi urc în dreapta lui Alex și pornim la drum. Pe tot parcursul drumului alegem să păstrăm tăcerea, ascultând melodiile de la radio. Tăcerea aceasta nu mă deranjează, tot ce aduce este armonie. Lucrurile între noi doi merg mai bine decât au mers înainte, iar asta este tot ceea ce contează. Îl iubesc, mă iubește. Ce aș putea vrea mai mult?
Ajungem în dreptul plajei și cobor. O iau pe Laura în brațe, urmând s-o las să meargă singură până la nisip. Privesc mândră dexteritatea ei în pași, mergând în urma ei. Observ că mare parte dintre lucruri sunt deja aranjate de Alex care aduce gențile și le pune pe unul dintre scaune. Vine la Laura cu care se joacă, iar eu așez pătura pe nisip. Am vrut de mult un picnic în briza mării și în surdina sunetului valurilor ce se izbesc la mal. Aud râsetul Laurei și privesc cum Alex o învârte ușor în aer.
Merg lângă ei, iar el o ridică sus cât timp eu îi apuc obrăjorii, zâmbind la zâmbetul ei radiant.
— Mielușica mea, spun, iar apoi îi depun un sărut pe obraz.
— Laura noastră, zice Alex, făcându-mi zâmbetul și mai mare.
Încă din liceu ne-am imaginat ideea de a avea un copil. Destinul ne-a ascultat și a grăbit lucrurile sau cel puțin asta am crezut atunci. Deși, trebuia să susțin examenul maturității și tocmai ce trecusem printr-o despărțire dureroasă, nu m-am gândit niciodată să renunț la Laura. Nu aveam cum să fac asta, ea este fetița mea și nu voi regreta niciodată că am luat decizia asta.
Ziua continuă într-o atmosferă de liniște, iar când soarele decide să plece, Laura adoarme, lăsându-ne pe mine și Alex într-un moment de intimitate. Mă asigur că este bine învelită și ies din baracă. Mă așez din nou pe pătură, privindu-l pe Alex cum admiră frumusețea stelelor. Stă liniștit, oferindu-mi și mie o stare de liniște.
— Mai ții minte lampionul acela? întreabă din senin, iar amintirea mă izbește aducându-mi un zâmbet blând pe față.
— Da, răspund, iar el continuă să privească cerul.
— Steaua aceea, pot jura că strălucește la fel ca al nostru, zice indicându-mi cu degetul locația acesteia. Avea dreptate, dar lumina unei stele este mult mai încântătoare decât a unui lampion.
Mă întind lângă el, întorcându-mă cu fața spre el. Îi trasez cu privirea fiecare trăsătură, mi-a fost atât de dor de el. Simte privirea mea, dar nu se mișcă din poziția lui.
— Alex, spun mai mult în șoaptă făcându-l să-și întoarcă privirea spre mine.
— Da?
— N-ai să mă mai părăsești niciodată, nu-i așa? mă trezesc să întreb, făcându-l să-și schimbe poziția cu totul spre mine. Mă privește confuz, încercând să caute motivul întrebării mele prin ochii mei.
— Desigur că nu, n-aș mai face niciodată prostia aceea, zice, iar eu zâmbesc timid.
— Știi, nu vreau să te învinuiești pentru ce s-a întâmplat. A fost vina mea, în totalitate, mărturisesc, făcându-l să mă privească atent.
— Nu spune așa ceva, Diana, niciodată, spune privindu-mă în ochi și tăindu-mi respirația.
— Eu am ales iadul în care am fost, Alex. Puteam să n-o fac, dar am făcut-o. M-am lăsat pradă durerii mele, am crezut că noi doi nu vom mai avea nicio șansă. Mi-am pierdut speranța, iar un om fără speranță face lucruri pe care le va regreta când și-o recapătă, zic privind expresiile sale faciale, se încruntă ușor, apoi revine la starea inițială.
— Tu ai ales, dar eu te-am împins acolo. Eu am renunțat și nu voi putea uita niciodată ziua când m-ai implorat să nu renunț. Nu mă voi ierta niciodată, Diana, dar am să-mi dau silința să repar tot ceea ce am făcut, spune, iar eu închid ochii pentru câteva secunde. Amintirea aceea încă este dureroasă pentru mine.
Îmi șterge lacrima pe care nici n-am sesizat că o am, apoi își pune mâna pe obrazul meu.
— Nu plânge din cauza trecutului, Diana. Avem un prezent prea fericit pentru a mai plânge din cauza trecutului, spune apoi se apropie de mine și mă sărută cast pe buze.
— Te iubesc, Alex, spun când buzele noastre se despart.
Zâmbește apoi mă sărută din nou. Trasează cu mâna tot drumul până la mijloc când mă trage mai aproape de el. Îmi înfășor mâinile în jurul gâtului său, iar el se poziționează deasupra mea. Simt mii de fiori ce-mi trec prin tot corpul, doar el e capabil să trezească asemenea reacții din partea mea. Sărutul nostru devine carnal până când este întrerupt de Alex care se ridică pentru a-și da jos puloverul. Se așază din nou peste mine, cât timp eu îi trasez cu mâinile toată suprafața spatelui, dar aud mișcare din baracă și-l împing pe Alex ducându-mă direct la Laura care s-a trezit. Respir ușurată când observ că e bine și o iau de mână ducând-o la pătura de afară. Râde când îl vede pe Alex care tocmai își luase din nou puloverul pe el. O așezăm între noi și privim cum adoarme când ne simte prezența amândurora. Îl privesc pe Alex care pare dezamăgit că momentul nostru s-a stricat, dar nu mai contează acum.
O iau în brațe pe Laura, închizând ochii și încercând să adorm, dar până când Alex nu adoarme, nu pot adormi nici eu. Îmi deschid ochii ușor, privind căpruiul ochilor lui. Nu ne spunem nimic, dar se simte de parcă am vorbi. Inimile noastre comunică, iar noi alegem să nu le întrerupem.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Cam atât a fost şi acest capitol! Sper că v-a plăcut!
