Dragoste infinită

2. 31. Dansezi cu mine?

- după o săptămână -

                       》Alex 《

        Mă trezesc pe scaunul de la birou, iar am clacat. Încerc să scap de acest obicei prost pe care îl am, nu pot să beau la nesfârșit. Da, îmi arde sufletul și simt că mor cu minut ce trece. Da, îmi este foarte dor de ea încât aproape înnebunesc. Da, mor și de dorul fiicei mele, mor de dorul amândurora și doar ce credeam că nu poate să doară mai rău de atât. Am două goluri în suflet, a rămas așa când au plecat, încă aștept să se întoarcă înapoi, să fim noi trei și atât.

        Privesc ceasul ce indică ora paisprezece, timpul trece atât de greu, am pierdut toată noaptea, iar acum am pierdut și toată ziua. Mă las în scaun fixându-mi privirea în tavan, îmi scapă un oftat. Cum am ajuns în stadiul acesta, cum? Totul era perfect și nu m-ar fi deranjat și durut atât de tare daca nu eram atât de aproape să reușim, dar am pierdut iarăși în fața destinului. Culmea! Toți spun că destinul îi aduce împreună pe oamenii ce se iubesc, dar pe zi ce trece îmi dovedesc că nu este așa. Am suferit atât de mult, am vărsat și lacrimi, băutura mi-a devenit prietenă, iar acum singurătatea mi-e soră. Nu vreau să văd pe nimeni, nu vreau nimic. Vreau să stau doar aici bându-mi mințile pentru a uita femeia care mi-a furat inima.

        Telefonul sună neîncetat stresându-mă, ridic cu greu dispozitivul și aștept să aud ce are de spus cealaltă parte, sper să fie ceva important.

        — Bună ziua, Alexandru Dinu? întreabă vocea foarte cunoscută mie încât încremenesc în scaun.

         — Da, spuneți, zic cu greu.

         — Mama Dianei sunt, poți veni până la mine să mă ajuți cu ceva, te rog? spune și eu deja mă ridic din scaun luându-mi haina de pe canapeaua aflată în cameră.

           — Sigur, imediat, zic apoi apelul se închide.

         Urc în mașină și observ conform gps-ului că am un drum de treizeci de minute de parcurs, pufnesc mărind viteza. Ajung cu zece minute mai devreme și încerc să-mi fac curaj să dau ochii cu o mamă pe care am dezamăgit-o.  Respir greoi mergând în fața ușii apăsând soneria. O femeie senină cu ochii căprui mă privește. Are aceeași privire ca a Dianei.

           — Mulțumesc, vino puțin cu mine, spune mergând înspre grădină, iar eu urmând-o teleghidat.

            — Știu că a fost așa de nicăieri că ți-am cerut ajutorul, dar după câte s-au întâmplat, măcar să fie și ceva bun. Hai să plantăm florile acestea, zice deja apucându-se de treabă, iar eu îi urmez exemplu.

        Trece o oră în tăcere, dar privirile noastre s-au tot întâlnit. Măcar mama ei să-mi aducă aminte de ea, nu că ar fi nevoie. Ea oricum este imprimată în sufletul meu, mama ei doar mă face să cred că o văd în fața ochilor. Florile au fost toate plantate, iar eu mă ridic fiind pregătit să plec, dar ceva mă ține pe loc.

         — Alex, du-te până în casă, să-ți ofer măcar un ceai pentru efort, zice surprizându-mă.

          Zis și făcut, intru în casă așezându-mă pe canapeaua din sufragerie. Pot observa câteva poze cu toată familia Manole, apoi câteva poze cu Diana. Mă ridic mergând spre pozele de pe bibliotecă, cât de fericită era când era mică. Eu sunt de vină pentru toate lacrimile ei, mă cert în propria minte, iar apoi observ o poză recentă cu ea. Ridic rama și îi ating chipul, este de la ziua ei de optsprezece ani, un zâmbet îmi apare pe chip, dar când îmi amintesc cum a parcurs seara după aceea îmi piere. Aud zgomot în spatele meu, Maria, mama Dianei pusese deja ceștile de ceai pe masă. Mă privește apoi oftează.