În Adâncul Pădurii

Capitolul 2

Dimineața

Mă ridic leneșă din pat uitându-mă către ceasul așezat pe noptiera din dreapta patului. 11:34 Așa mult am dormit? Mă ridic din pat mergând către baie pentru a-mi face rutina. Un duș ar fii numai bun pentru a mă trezii, pe jumătate sunt înca in pat. Dau drumul la apă și las picaturile fierbinți ale jetului să mă trezească. Nu mă grăbesc deoarece este duminică și oricum nu am ce face.

După ce ies înfășurată într-un prosop mă îndrept către dulap. Hmm.. colanți, și.. maieul ăsta. Mi-am ales niste colanti negrii și un maieu roz cu inscripții albe. De machiat, mno nu mă prea machiez in timpul liber. Îmi leg parul într-o coadă și cobor în bucătărie pentru a mânca.

-Bunicule?

Nimic. Liniște totală. Doar.. un tușit puțin forțat se aude din partea opusă in care eram îndreptată. Camera bunicului meu. Mă îndrept cu pași grăbiți către ușa de lemn între-deschisa.

-Bunicule?!

Merg rapid și mă trântesc în genunchi lângă patul în care el era întins și încercând să respire cat de cat. Incerc sa îl ridic puțin dar mă oprește.

-A sosit timpul.

-Nu.. nu nu staii!

-Boala..

-Ce boala?!

-Fata mea.. iartă-mă că nu ți-am spus

-Bunicule ce boala?!

-Cancer.

Șoc. Asta este reacția mea. Lacrima de sfâșiere pentru persoana, singura persoană pe care o mai aveam, cade încet încet pe obraz in jos. Voi rămâne singura.. aveam capul aplecat dar doua degete mi-l ridică.

-Josef Rooshentel.

-C-Ce e cu el?

- Sa nu îl cauți pentru că el va da de tine. Te iubesc copila mea și îmi pare rău că nu ți-am spus adevărul. Vei afla totul tu singură. Eu te voi privii împreună cu părinții tăi de acolo, de sus.

Îmi spune arătând cu degetul spre tavan in care acum cerul e inexistent.

Mâinile lui putin tremurânde.. s-au oprit. Greutatea lor s-au lăsat pe cearceaful alb șifonat și ud de la lacrimile mele de suferință. Singurătate. Din păcate acum așa am rămas.

-Nu..

Numai am glas. Mi-a pierit odata cu el.. persoana care îmi era alături în orice privința s-a dus și m-a lăsat singură.

Toate amintirile alături de bunicul meu mi s-au derulat de-odata prin fața ochilor. Era acolo mereu, ștergându-mi lacrimile. Dar acum unde e? Lacrimile mele curg încontinuu și nu are cine sa mi le șteargă. Nu va mai avea cine..

-Imi pare rău, Bunicule. Și eu te iubesc. Ai grija de tine și de părinții mei..

*După 2 ore*

-Da mătușă mulțumesc. Te aștept. Vreau sa te rog ceva. Poți face tu pregătirile și să îi chemi pe ceilalți? Eu.. A.. am înțeles. Mulțumesc mult mătușă..

Până în momentul când m-am decis sa îmi sun mătușa, care din fericire am cunoscut-o, eu am plâns. Nu mă puteam stăpânii. Când vezi singura persoană care îți era alături la orice pas stând acolo fără suflare e enorm de greu.. te distruge pe din-ăuntru.

Mătușa mea se va ocupa de tot. Eu voi fii prezenta, normal. Nu aș lipsii pentru nimic în lumea asta. O să îl conduc pe ultimul drum.

*După o oră*

*Cioc cioc*

Ciocănitul ușii m-a trezit din gândurile mele. Mă ridic de lângă locul in care zăcea bunicul și mă îndrept către ușa. O deschid și uite-o. Mătușa Halen. Are maxim 1.60, roșcată, ochii căprui și slăbuță. Parul ei e scurt dar îi stă bine. E o fire puternica și bună. Un exemplu demn de urmat.

-Bună draga mea.

-Bună mătușa.

Mă sărută pe obraz observând că îi sunt uzi de la plâns. A afectat-o și pe ea. Doar e fiica bunicului. Ea este îmbrăcată în negru. La fel și eu. Am avut timp in ultimele 10 minute să mă îmbrac cu niste blugi negrii cu talie înaltă, un tricou negru mulat pe corp, o jacheta neagră și niște tenesi negrii. Aveam parul prins într-un coc deranjat iar ochii roșii și putin umflați..

*După 3 zile*

Suntem toți adunați sub veșnicul brad unde se afla locul de odihna al bunicului. Pe frânghiile destul de groase atârnă sicriul coborând încet încet în pământ. Eu am fost prima care a luat o bucată de pământ aruncând-o peste sicriu, la fel au făcut și ceilalți.

M-am dat cu 3 pași in spate punându-mi mâna pe față și ștergându-mi lacrimile. Am privit prin alte părți pentru că scena care mi se derula în fața ochilor mă făcea neputincioasă.

Mi-am micit ochii spre pădure. Langa un pom înalt mai îndepărtat de noi se afla un lup gri imens urmați de alții. Se uitau direct către groapă. O dată uitați în ochii mei, lupul cel gri s-a dat cu 1 pas mai in fața. S-a.. aplecat puțin și ... S-a dus. A plecat alaturi de ceilalți. Mi-am scuturat capul făcându-mă atenta la ce se întâmpla în fața mea.

A fost îngropat. Indiferent de ce se va întâmpla nu îl voi uita niciodată.

Te iubesc, Bunicule..

Heei. Gata și capitolul al doilea. Cum vi se pare?