Poveşti înlănţuite

@Madalina822 (I)

          „Sperând că nu va face vreo mare greşeală, îl prinse de mână şi-l trase în apartament."

          Încuie uşa şi se mai asigură o dată privind pe vizor. Vecina de vis-a-vis cunoaştea orice mişcare, iar ea nu putea permite aşa ceva, nu acum.

         Totul părea în regulă, nicio mişcare, nimic nu ameninţă să-i dea în vileag secretul. De fapt, secretele se strânseseră multe în ultimul timp şi simţea că totul se va sparge în această zi.

         Se întoarse pe călcâie şi privi băiatul din faţa ei. Ochii tânărului străluceau a mulţumire. Voi să spună ceva, dar fata cu un deget ameninţităr, ridicat în aer îl opri.

         Vizita lui era neaşteptată, îl oprise cu o seară înainte, îi spusese clar să nu vină. Dar... ce mai putea face acum, era în faţa uşii ei aşteptând-o.

         — Ce faci, Robert? De câte ori ţi-am spus că nu poţi apărea cum doreşti tu? Mai ales la asemenea ore... Vocea ei era şoptită, şi transmitea nemulţumire, teamă şi nesiguranţă.

          Pe faţa lui apăru un zâmbet ştrengar, iar de această dată nu-l mai opri din vorbit nici sprâncenele ridicate în sus şi nici cuta dintre ochii de un negru pătrunzător al fetei.

         — Stai liniştită, ţi-e frică de vecină... Să nu-ţi fie! E mai periculos să apar noaptea decât ziua, crede-mă! E în lumea viselor acum, doar seara prinde viaţă, se odihneşte... paznicul.

         Singurul aspect al vieţii ei, pe care Robert îl cunoştea, era că vecina, aceea băgăreaţă cu nasul în toate şi în tot, era un fel de cameră de supraveghere, iar vizitele lui nu trebuiau să fie observate de nimeni. Încăpăţânat din fire se ambiţionase să urmărească programul bătrânei, aşa că, din punctul lui de vedere, nu era nicio problemă.

         Explicaţia lui Robert o calmă pe moment, dar nu întru totul. Pentru Mira mai erau şi alţi factori implicaţi în această poveste. Erau mai multe persoane interesate, de care tânărul nu aflase încă, iar ea nu avea de gând să-i spună despre ei, cel puţin nu acum.

         — Bine, fie, răspunse Mira, trăgând aer în piept şi încercând să-şi potolească inima să nu mai zdrăngăne ca nebuna.

        — Ai rezultatele? îl întrebă, lăsându-se moale în fotoliu.

         — Da, şi nu... spuse el, fluturând plicul prin faţa ei.

          Mira, se pierdu în zâmbetul lui, mereu era unul ştrengăresc, iar asta îi dădea un sentiment de siguranţă. Amintiri din ziua în care l-a întâlnit au cuprins-o pe loc.

          Fusese o zi de primăvară ploioasă. Ea ieşise în parcul din cartier pentru a-şi limpezi gândurile. Iubea ploaia într-un mod nebun. Simţea că aşa se purifică, că stropii aceea mari sau mărunţi de apă, îi spălau gândurile, o ajutau să o ia de la capăt.

         În plus, se simţea confortabil stând pe bancă în parc, în ploaie. Avea parte de linişte.

         Până în acea zi în care el, Robert, a venit şi s-a aşezat pe banca ei.

         — Bună să vă fie inima, stimată domnişoară, o abordă el mai în glumă, mai în serios.

         Prin nu ştiu ce miracol, fata nu o luase la fugă şi se întoarse către el, privindu-l cu oarecare emoţie, intrând pe loc în jocul ce i se părea amuzant.

          — Bună să vă fie inima şi dumneavoastră, domnişorule, se adresase ea tânărului.

         Jocul nevinovat din acea zi îi unise, dar nu aşa de mult, încât ea să fie sinceră cu el sută la sută.

         Trecuse un an de când cei doi se cunoşteau, iar ea nu-i spusese toată povestea ei, îi era frică că o va părăsi, că va pierde acel prieten de nădejde pe care soarta i-l dăruise, în sfârşit.

        Avea şi el probleme, era la un pas să fie dat afară din casa pe care o moştenise de la părinţii lui. Jocurile de noroc i se strecuraseră ca un şarpe otrăvitor în sângele, profitând de tinereţea şi naivitatea lui. În cursul anului care a trecut, ei doi se salvaseră unul pe celălalt, ea îl ajutase să-şi recapete stăpânirea de sine, îşi recuperase apartamentul, iar mintea lui sclipitoare o ajutase să-şi reia ultimul an de liceu pe care îl abandonase.

         Motivul... nu i l-a spus niciodată!

        Mira întinse mâna să prindă plicul pe care el i-l flutura în faţa ochilor.

         — Nici vorbă! retrase Robert cu repeziciune bucata de hârtie. Mira, trebuie să vorbim serios, foarte serios! Ştiu că îmi ascunzi ceva. A trecut un an şi nu ştiu mai nimic despre tine. Mi-e teamă că acest plic ne va semna sentinţa la despărţire amândorura...

        — Te rog, Robert, nu îngreuna situaţia!

         Fata, se simţea ca şi cum ceva se rupea în ea, era convinsă că despărţirea lor era inevitabilă, indiferent de rezultatul ce se găsea pe fila din plic sau de adevărul pe care i-l ascunsese timp de un an.

        — Ba, draga mea, am s-o îngreunez cât pot de mult, şi ştii de ce? Pentru că am devenit al naibii de egoist, şi nu-mi doresc să te pierd.

         Cu aceste cuvinte pe buze şi cu ochii sclipindu-i de lacrimi luă bricheta şi dădu foc plicului, sub privirile rugătoare ale fetei.