Poveşti înlănţuite

@BogdanFlorian92 (II)

          „De multe ori viața bate filmul iar eu nu am știut să prețuiesc ce aveam."

          Mohorât, Michael se aşeză pe scaunul din faţa biroului învechit. Domnul Klaus îşi începuse arhicunoscuta predică despre copiii nerecunoscători care îşi băteau joc de eforturile părinţilor şi de propria viaţă, cât şi de aşteptările comunităţii care investise bani în şcoală... bla-bla-bla!

          — Vă rog să mă scuzaţi, domnule profesor, mi-a fost puţin rău şi...

         Faţa profesorului se congestionă. Elevul ăsta tupeist îl întrerupsese, iar el rămăsese brusc fără cuvinte.

          „Îi fusese rău..."

         Desigur, se entuziasmă el, îi fusese rău pentru că se drogase sau băuse înainte să vină la şcoală.

         — Ţi-a fost rău?! Domnul Klaus rânji şi începu să dea din cap ca şi cum „ştia el mai multe". Cât ai băut, ticălosule? Sau mai bine zis: cât ai fumat?

          Începu să-l adulmece ca un câine, căutând mirosurile încriminate cu ajutorul cărora l-ar fi putut da afară din şcoală.

          Michael închise ochi şi se lăsă pradă amintirilor.

         Într-o seară de-acum doi ani, mama sa îl adulmeca în acelaşi fel şi apoi izbucnise furioasă:

         — Nicholas, vino să-l miroşi pe fii-tu! Duhneşte ca o bodegă!

         Băuse în seara aceea mai mult decât de obicei şi se înfoiase în faţa mamei sale. Era mare, nu vedea? Ce se tot lua de el de parcă ar fi fost un copil?

         — Lasă-l, Maria! a băut ca un prostănac. Se simte Batman acum, dar tot lui îi va fi rău.

         Tatăl său îl trăsese în baie şi îl băgase în cadă. A dat drumul la duş, iar apa era rece ca gheaţa.

         Michael se cutremură, străbătut de fiori. Încă mai simţea frigul acela cumplit care îl cuprinsese.

         — Ai supărat-o pe mama ta, prăpăditule! Stai aici şi bagă-ţi minţile în cap! Dacă vei mai veni băut acasă, te voi ţine în apă rece până îţi va pieri şi ultimul damf din tine. Asta e casa noastră, familia noastră. Dacă nu poţi să respecţi asta, atunci pleacă!

        Nu plecase, dar nu le mai vorbise părinţilor aproape două săptămâni. Îi pedepsea, credea el, în felul acesta. De fapt, tot el suferise. Murea în fiecare zi în care vedea ochii roşii ai mamei sale şi tăcerea mohorâtă a tatălui său.

        Acum era prea târziu să mai îndrepte ceva. Mama sa nu mai era, iar el nu-i spusese niciodată că-i pare rău pentru cât o supărase. Tatăl său, în schimb, se îndepărtase de el.

         Îi pierduse pe-amândoi...

          — De-aici voi prelua eu.

          Michael se întoarse şi o măsură pe femeia care intrase , insistând mai mult asupra ochilor ascunşi în spatele unor lentile groase.

        Doamna Burch fusese numită de curând directoarea şcolii. Venise într-o zi şi îi adunase pe toţi în sala de festivităţi şi îi anunţase că vrea să facă schimbări, dar în aşa fel încât ei, elevii şi profesorii, să nu se simtă incomod, ci treptat, dar insistent. Michael şi colegii lui au căscat cu neruşinare în timpul discursului, chiar dacă acesta fusese nefiresc de scurt pentru un director proaspăt învestit. Era al patrulea în ultimii trei ani, avea să plece aşa cum a venit... Pe neaşteptate. Un alt director, plin de vise sau de stereotipuri, avea să-i preia în scurt timp, dar ei aveau să finalizeze şcoala până atunci şi tot nu aveau să vadă cum arată acel „sistem modern de învăţământ, personalizat de nevoile şcolii şi ale comunităţii". Bleah!