Totul a pornit de la un joc: cineva a scris un text, iar altcineva şi-a început povestea, plecând de la ultima propoziţie sau frază a celui de dinainte. Au urmat jocul și ceilalți.
Am creat astfel „Poveşti înlănţuite", formate din una, dou...
Ce fel de femeie era ea? Cu ce drept își bătuse joc de bunătatea lui?
Oftă și își trecu mâinile peste față, mișcându-și apoi buzele. Cum putuse să îi facă așa ceva, să îl mintă în asemenea hal când el îi fusese alături de fiecare dată când avusese nevoie? Să plece ca și când nu înseamna nimic pentru ea?
― E vina mea, spuse dintr-odată, lovindu-și coapsele cu palmele. E vina mea că m-am lăsat păcălit, murmură și privi în gol. Așa îmi trebuie pentru că nu m-am învățat minte! Așa îmi trebuie!
Ajutase atât de mulți oameni și de fiecare dată, în loc de mulțumiri, se alesese cu un șut în fund. Își promitea, își jura de fiecare dată că nu va mai face aceeași greșeală, că va spune un mare ,,nu" oricărei persoane care îi cerea ajutorul. Dar cum să o refuze tocmai pe ea? Cum să reziste în fața privirii ei scăldată în lacrimi și plină de disperare? Cum să rămână surd în fața rugăminților care îi părăseau buzele tremurânde? Cedase, pentru a mia oară, căci nu suporta să o vadă așa. O știa din copilărie și avusese mereu grijă de ea, chiar dacă era mai mare doar cu un an. O iubise mult timp, însă înțelesese la un moment dat că sentimentul nu era reciproc. Cu toate acestea, rămăsese lângă ea în calitate de prieten. Nu putea să o piardă de tot, cel puțin nu încă.
Putea să o mai ajute încă o dată. Ar fi putut să o ajute chiar și de sute de ori dacă ar fi fost nevoie. Știa că i-ar fi fost recunoscătoare și că nu ar fi uitat de el imediat ce s-ar fi văzut cu sacii în căruță. Niciodată nu făcuse așa.
Cu aceste gânduri, îi dăduse toate economiile pe care le strânsese cu greu în ultimii trei ani. Erau ultimii lui bani, dar se gândea că totul era pentru o cauză nobilă. El avea să se descurce cumva, oricum nu mai era chiar așa de mult până la salariu. Ea mulțumise de o mie de ori atunci când plecase de la el, promițându-i că avea să îi dea banii cât mai curând. Pentru el fusese mai mult decât suficient. Mai ales când văzuse că speranța își făcuse loc pe chipul ei.
Zilele treceau, iar el nu mai știa nimic despre ea. Își făcea griji pentru mama ei, voia să știe dacă trecuse cu bine peste operație. O sunase de nenumărate ori, fusese chiar și la ea acasă. Dar nu o găsise niciodată. Era ca și cum intrase în pământ. Se gândea că poate stătea mai mult la spital, alături de mama ei. Asta îl mai liniștea puțin, căci îl speria gândul că ar fi pățit ceva.
Se mințise așa o lună întreagă. Realitatea îl lovise puternic într-o zi la muncă, atunci când auzise câțiva colegi vorbind despre ea. Aflase că mama ei era, de fapt, foarte bine. Iar ea plecase în străinătate, unde întâlnise un bărbat plin de bani care o plimba acum prin toată lumea. La început nu crezuse nimic, negase cu încăpățânare. Însă pozele pe care le-a văzut mai apoi i-au demonstrat că totul era adevărat.
Trecuse o săptămână de când aflase adevărul, dar sufletul îl durea la fel de tare ca atunci. Nu îi păsa de banii pe care îi pierduse, avea să se descurce așa cum o făcuse mereu. În câteva luni situația lui financiară avea să revină pe făgașul normal. Însă îl durea extrem de tare că ea îl considerase un fraier. După câte făcuse pentru ea, asta primea drept mulțumire.
Un alt șut în fund.
Ups! Gambar ini tidak mengikuti Pedoman Konten kami. Untuk melanjutkan publikasi, hapuslah gambar ini atau unggah gambar lain.
