Poveşti înlănţuite

@Marlendee (II)

           "Poate că el era destinul ei, iar ea, șansa lui."

          Asta gândise Paul atunci când o cunoscuse pe Felicia. Avea o privire blândă, pătrunzătoare și plină de căldură, parcă și sufletul ei se zbătea să iasă la lumină, să treacă dincolo de barierele trupului și să se strecoare prin el, să-l lepede de toți demonii din trecut.

          Dar ce ușor o acuzase de atâtea lucruri, deși știa în sinea lui cât de mult îl iubea Felicia, câte compromisuri făcuse pentru el, iar felul în care îl mângâia și alinta... sărutările ei dulci, tandrețea, toate astea nu le-ar fi făcut o femeie care să nu fi avut inima plină de dragoste. Însă nu putea să se abțină și să fie mai cumpătat în dragostea lui pentru ea, își pierdea echilibrul, uita. Uita că-i promisese să fie mereu sincer și deschis, dar cum putea să nu simtă disperare când ea era tot ce avea? Cum să se desprindă, să fie detașat și calm, dacă nu își mai putea imagina viața fără ea?

          Și atunci, ce se întâmpla cu el? De ce căuta să destrame tot ce construiseră împreună. Inventase că o auzise strigând numele altui bărbat în somn, se legase de amintirile ei din trecut, amintiri pe care Felicia le păstra cu sfințenie... Era dreptul ei. Ele, amintirile, trecutul, o transformaseră în femeia care era azi.

          În timp ce Paul bănănăia pe străzi ca un nebun, Felicia stătea pironită în fotoliul din dormitorul lor. Pe măsuță se aflau încă ceștile lor goale de cafea, un pachet de țigări și câteva margarete, aduse de Paul într-o vază micuță.

          Se gândea ce să facă. Poate ar fi trebuit să își ia câteva boarfe într-o valiză și să plece. La urma urmei nu era casa ei, era apartamentul lui Paul.

         Telefonul zbârnâia de ceva vreme, dar femeia nu fusese capabilă să răspundă. Ce ar fi putut să-i spună lui Ioan? Că nu putea accepta propunerea? Că nu știa ce ofertă îi făcuseră, pentru că soțul ei, într-un moment de furie oarbă, se hotărâse să îl ardă?

         — Felicia! Te sun de două ore încontinuu, unde naiba ai fost?

          Felicia ținea telefonul la ureche, privind în gol. Avea mintea complet pustiită de gânduri.

          — Ioan...

         Oftă prelung, apoi observă din nou plicul ars.

          — Nu știu ce naiba ai pățit, dar e important ce am de spus. Ascultă-ma, ai mai primit o ofertă, nu se compară cu ce îți oferă editura pentru publicarea cărții. Vor să facă un scenariu de film, li s-a părut genial manuscrisul tău, o să înoți în bani, Felicia, mă auzi?

         — Plicul... Plicul a fost... compromis.

         — Dă-l naiba de plic, editura voia să îți dea 1% din vânzări, fără niciun avans. Am refuzat deja oferta lor!

          — De acord... Vorbim mai târziu. Ocupă-te tu de detaliile necesare.

         Dacă Paul ar fi fost lângă ea, probabil ar fi sărit în sus de bucurie, ar fi tropăit prin toată casa ca o căpriță, iar Paul ar fi râs. Dar bucuria nu are nicio valoare dacă nu ai cu cine să o împarți.

          — Ce era în plicul ăla, Felicia?

          Tresări, speriată de vocea lui gravă. Nici nu îl auzise când intrase în casă. Stătea în pragul ușii, cu ambele mâini adâncite în buzunare. Ochii îi sticleau, probabil băuse...

           — O ofertă. Pentru manuscris...

         Se împletici până la ea, se așeză în genunchi și își odihni capul în poala ei.