Poveşti înlănţuite

@BogdanFlorian92 (III)

          „Și mai știa că de acum vor fi femeia și bărbatul, primii și ultimii în universul creat de ei înșiși."

          Îşi şterse ochii. Totul se terminase cu mulţi ani în urmă, dar lui tot îi mai era dor de ea. Cât timp trăiseră împreună, n-o preţuise, apoi, după ce o pierduse, făcuse greşeli după greşeli până ce a pierdut totul: familia, libertatea, viaţa, fericirea lui şi a fiului său.

          Întunericul ascundea detaliile zonei rezidenţiale. Cartierul era select şi bine luminat, dar casa pe care o căuta se găsea în mijlocul unui parc, ascunsă vederii de la stradă de mai mulţi chiparoşi. Bărbatul se strecură pe aleea pavată cu plăci din ceramică. Mai multe spoturi se aprinseră în clipa când trecu prin dreptul unor coloane albe. Se sperie şi fu cât pe ce să scape din braţe pachetul pe care îl ducea în braţe.

          Nu, trebuia să-şi păstreze stăpânirea de sine, altfel compromitea totul. De doi ani de când ieşise de la închisoare se pregătea pentru clipa asta. Plănuise minuţios fiecare pas şi fiecare gest. Mai mult de două luni ţinuse sub observaţie casa şi familia care trăia acolo. Le cunoştea vocea, expresia şi chiar vorbele pe care şi le aruncau unul celuilalt, de fiecare dată când ieşeau să se relaxeze pe terasa dinspre drum. Îşi întipărise în memorie fiecare trăsătură astfel ca să nu le mai uite atunci când va termina cu totul.

          Din casă se auzeau râsete printr-o fereastră rămasă deschisă. Acordurile muzicii erau acoperite de voci tinere şi pline de veselie. Bărbatul se posomorî. Strânse mai tare pachetul la piept şi se apropie de uşă. Sună scurt şi aşteptă.

          Probabil că în vacarmul acela nu se auzea sunetul melodios, aşa că îşi luă inima în dinţi şi se pregăti să mai sune o dată. Chiar atunci, uşa se deschise şi în pragul ei apăru o femeie tânără cu părul blond prins într-un coc lejer pe ceafă. Câteva şuviţe păreau că evadaseră neastâmparate din coafura nepretenţioasă şi îi încadrau chipul plăcut. Ochii mari, albaştri, îl priveau zâmbitori ca şi cum se aşteptase ca el să apară în acel mod neaşteptat. Treptat, pe măsură ce femeia îşi dădea seama că nu-l cunoaşte pe individul nepoftit, zâmbetul ei se topea, lăsând locul uimirii şi neliniştii.

          Bărbatul îşi acoperi cum putu haina ponosită cu pachetul pe care îl ţinea în dreptul pieptului. Nici acela nu arăta prea bine, dar se străduise cât putuse să-i dea un aer cât de cât festiv. Îl ajutase vânzătoarea de la florărie cu o bucată de hârtie colorată şi cu o panglică pe care scria: „La mulţi ani!" Îi cărase întreaga zi pământ pentru flori din parcul aflat în apropiere. Chiar fusese gata să fie prins de paznici. Nu putea risca... Dacă mai încălca odată legea,executa şi restul pedepsei.

          — Bună seara, îmi pare rău că deranjez, îl caut pe domnul Oliver...

          Femeia rămăsese în uşă cu ochii pironiţi pe cutia aceea mare şi grea pe care el abia o susţinea.

         — Cine sunteţi? rupse ea tăcerea şi părea gata, gata să-i închidă uşa în nas.

         Bărbatul oftă. Ştia că înfăţişarea lui lăsa de dorit. Regretă că nu-şi tunsese părul şi barba, dar mai ales că nu-l rugase pe Jim să-i împrumute costumul „de ocazie". Poate că aşa nu mai arăta ca un om al străzii. Dar, de fapt, asta şi era, un om al străzii. De când ieşise din închisoare, rareori dormise sub un acoperiş. Doar iarna, când era frig, solicita un loc în loc în adăpostul oferit de primărie celor nevoiaşi. Intra la ora 22:00 şi la ora 6:00 trebuia să-l plece. Ajunsese mai rău decât un câine. Deseori, se uita la câinii aceia scoşi de stăpânii lor în parc, la plimbare. Păreau sănătoşi, veseli, bine hrăniţi...