Poveşti înlănţuite

@Marlendee (I)

          Cu aceste cuvinte pe buze şi cu ochii sclipindu-i de lacrimi, luă bricheta şi dădu foc plicului, sub privirile rugătoare ale fetei.

         ─ De ce ai făcut asta? Cu ce drept ai ars toate amintirile mele?

         Vocea lui, gravă încă, își perpetua vibrația puternică în pieptul ei. „Ești sclava amintirilor și a trecutului, ești atât de oarbă încât nu poți să înțelegi că dacă te-ar fi iubit, ar fi luptat pentru tine?!"

          Paul are dreptate, gândi Felicia, privind pierdută spre flăcările care înghițeau plicul, în scrumiera de cristal albastru. Asta după ce aruncase în cuptor toate felicitările și scrisorile din cutia ei cu amintiri și le dăduse foc.

          ─ Amintirile tale, Felicia, amintirile tale nu sunt doar... amintiri! E drept ca m-am lăsat subjugat de furie şi de gelozie, dar nu ar fi trebui să trec prin asta. M-ai ales pe mine, te-ai măritat cu mine, dormi în fiecare seară la pieptul meu, dar numele lui îl strigi în somn, spuse Paul cu un glas stins, parcă smuls din ghearele suspinelor cu care se lupta în zadar.

          ─ Nu înţelegi, Paul... Nu ai cum să înţelegi...

         Se întoarse spre fereastra semiopacă, unde reflexia ei devenea o contopire catifelată cu înserarea primăvăratică, abia așternută în orașul agitat.

         ─ Dar nici măcar nu vrei să încerci să îmi explici. De ce l-ai urcat pe el pe un piedestal, dacă niciodată nu te-a iubit, nu te-a dezmierdat așa cum o fac eu, nu te-a răsfăţat, nu te-a mângâiat, nu ţi-a șoptit vorbe dulci...?

          ─ Esti gelos pe o fantasmă din trecut, Paul. El mi-a fost prieten, frate, sprijin, în momentele mele cele mai grele. Vezi tu, eu nu sunt genul de om care să uite un bine făcut cândva, necondiționat și dezinteresat. Da, l-am iubit, îl strig în somn pentru că îmi lipseşte, dar nu pentru că îl mai iubesc. Gelozia și nevoia ta de a mă controla mă împing spre el.

         ─ Atunci, du-te la el, Felicia! Du-te și fii fericită!

         Paul trânti ușa cu putere în urma lui. Își luase doar portofelul și cheile de la masină, îmbrăcat cu hainele de muncă, fără sacou, doar în cămașa subțire și pantalonii de stofă. Lăsase în urma lui un ocean de frământări, temeri, griji și nesiguranță. Plecase tocmai când ea avea cea mai mare nevoie de el.

         O găsise în acea după-amiază privind stăruitor plicul din mână ei. Nu îndrăznea să îl desfacă, spera ca Paul să o facă pentru ea, însă Paul își imaginase că ea încă se mai gândea la acel bărbat din trecutul ei, judecând dupa nopțile precedente, nopți în care somnul Feliciei fusese agitat, bântuit de coșmaruri. Ba chiar strigase numele cuiva în somn, era convins că era numele lui și considera că era un semn, plecând de la ideea că nimeni, niciodată, nu se poate preface pentru prea mult timp.

         Poate că Felicia nici nu-l iubise vreodată, gândi el, poate că doar l-a ales pe el în lipsa unor opțiuni mai bune, la început ca un refugiu, apoi ca pe un lucru necesar care făcea parte din zona ei de confort.

          Ce fel de femeie era ea? Cu ce drept își bătuse joc de bunătatea lui?