CAPITOLUL 3: Valsul de la miezul nopții

2.8K 310 62
                                    

Primul dans, îndeosebi dansul de la miezul nopții, era un ritual. Toți ochii rămâneau lipiți de tine, debutantă, în timp ce partenerul tău – de preferat viitorul soț sau cel puțin bărbatul de care erai interesată și căruia îi promisesei valsul acesta – te purta prin toate colțurile sălii de bal sub privirile atente ale părinților tăi.

Când mama se îmbolnăvise de ceva ce doctorul nu putea decât diminua în intesitate, Cora fusese conștientă că mama nu avea să fie prezentă la debutul ei, la primul său vals sau la primele emoții în brațele celui pe care îl plăcea. Mama de-abia se mișca din pat, cu ajutorul servitoarelor. Totuși, chipul tatălui o privea de la distanță, cu brațele încolăcite la piept. Fusese furios la început, realizase asta după căutătura urâtă pe care o prinsese chipul lui, dar acum trăsăturile i se descrețiră și o privea mândru, exact ca în copilărie, când se urcase pe ponei, pe cal, când făcuse prima floare brodată sau când pictase copacul din fața casei de la țară. Inima Corei se umplu de o compasiune pe care se abținu să o controleze. Ce se întâmplase cu ei? Când deveniseră lucrurile atât de rele?

— Și ați reușit să ajungeți cu bine acasă după teatrul de alaltăieri?

Cora clipi, ignorând cuvintele marchizului: știa când lucrurile se transformaseră într-un fiasco. Lângă tatăl ei se afla logodnicul, vicontele West. Era îngrozitor de nepotrivit pentru ea, pentru imaginea pe care și-o făcuse cu privire la bărbatul care ar fi trebuit să fie cu ea. Nu putea să creadă că propria familie îi făcea asta.

— Pardon?, se încruntă în dreptul lui Huntly. Apropierea lui nu îi făcea bine. Își amintea trupul acestuia peste al său, gura hulpavă devorându-i ființa. Își mușcă buzele și se pregăti de dans. Orchestra începu un vals încet, într-un crescendo sesizabil. Ah, da. Da. Bineînțeles.

Obrajii începură să i se înfierbânte din nou și uită că foarte aproape se afla vicontele West și tatăl pe care nu îl știuse niciodată atât de crud. Ochii lui albaștri o priveau insistent, iar vocea sa groasă îi amintea modul mișelesc în care îl păcălise.

— Serios? Am putut jura că sunteți cu mine întreaga seară...

Tresări și se învârti. Îl vedea pe conte oftând și îndepărtându-se, lăsând-o singură, în brațele acestui bărbat. Își mușcă interiorul obrajilor și oftă. Trebuie să îl privească în ochi. Atunci când se gândise să o facă alături de el își asumase riscul de a nu-l mai privi niciodată. Rușinea o invadă rapid, urmată îndeaproape de ceva ce simțise cu atâta intensitate în prima lor noapte de dragoste. Și ultima, evident!

Erau maxilarele proeminente cele care o atrăseseră dintotdeauna la el sau, mai degrabă, palmele mari, cu degete lungi? De mică fusese conștientă că unchiul Dacre era un exemplar rar. Cumva, această raritate o atrăsese încă de-atunci. La zece ani se declarase îndrăgostită de el, iar apoi, când îl revăzuse în casa ei, știuse cumva că era un semn. Îl preferase pe el, iar nu pe bătrânul West, pentru că era frumos și pentru că îi câștigase inima cu mult timp în urmă, când era doar o copilă. Iubirea platonică de atunci o făcuse să creadă că o consumare tributară a iubirii era posibilă acum. Făcuse atâtea eforturi să se convingă că era ceva eminamente adolescentin în ocheadele pe care i le arunca bărbatului mai în vârstă, când seara din urmă confirma un aspect teribil: Cora și-l dorea încă pe acest bărbat aventuriei.

— Cred că vă înșelați, continuă să îl mintă.

— Serios?, își ridică sprâncenele în direcția ei. Cora, îl auzi șoptindu-i înainte de a o învârti din nou, când ai devenit așa o mincinoasă...

Departe de a fi predestinațiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum