Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 18: Roata aurie a eternității

Aveau să locuiască în casa marchizilor de Huntly din Londra, adică alături de mama vitregă a lui Dacre, care acceptase să rămână încă niște săptămâni în oraș, să nu se retragă în Southened-on-Sea, pentru a-și prezenta oficial nora în rândurile societății participante la sezon. Acest gest i se păru Corei drăguț, mai ales că avea să fie aruncată în mijlocul Societății de un soț grăbit și simțea nevoia pregnantă de un sprijin. De altfel, după ce plecară din Hillhore, Cora speră din tot sufletului să se înțeleagă cu fosta lady Huntly, pe care nu avusese ocazia să o întâlnească de prea multe ori în viață.

Așa cum se așteptase, revenirea ei în oraș era primită cu murmure, mai ales atunci când plecai în calitate de logodnică pentru un bărbat și reveneai căsătorită cu un altul. Simți privirile curioase de peste drum, imediat ce ieși din trăsură, chiar dacă purta o pălărie cu boruri lungi și cu plasă care să îi acopere pe cât putea fața. Asta așteptaseră toți, să își facă apariția alături de Dacre și să o tragă de limbă cu privire la West.

Călătorise în cele mai bune condiții, străduindu-se să îl ignore pe soțul ei pe cât putu. Din urma conversației din prima seară în care dormiseră împreună în calitate de soți, bărbatul păruse agitat, privindu-i încontinuu degetele goale. Poate că avusese și ea dreptate într-o privință, existența sau inexistența unei verighete care să arate clar că erau amândoi oficial luați. Orice încercare de a-i vorbi despre asta sau despre altceva eșuă, căci Cora era cu adevărat supărată, de data asta. Dacre își inhibă cu greu strigătele de frustrare când o observă ignorându-l, căci, știa, era numai vina lui.

Lady Huntly, cu trei ani mai în vârstă decât soțul ei, era încă o frumusețe brună, vorbăreață și care îi întâmpină cu bucurie. Despre ea, Cora crezu că aveau cu adevărat să se înțeleagă de minune. Asta până în momentul în care realiză diferența prea mică dintre Dacre și mama vitregă, alături de familiaritatea mișcărilor cu care îl atingea aceasta pe braț. Marchizul îi zâmbi, mai degrabă complezent, râseră la o glumă știută numai de ei, iar, prin aceasta, Cora se trezi din nou singură, într-o casă străină, copleșită de sentimentul geloziei.

— Va trebui să facem niște vizite, bineînțeles! Petrecerea de ceai dansant de la lady Ashby cred că e un început și, oh, Doamne... trebuie să achiziționăm garderoba aceea de la doamna...

Până la cină, glasul mamei-soacre i se părea obositor și enervant. Strângea lingura între degete, cufundată în propriile gânduri. Din nou, Dacre dispăruse de la prânz până seara târziu, când ar fi binevoit să se afișeze în dormitorul stăpânilor care rămăsese gol, cum fosta lady Huntly îl evacuase special pentru ei. Se înțelegea că acum Cora va lua în primire titlul. Discutară prea puțin despre asta, căci mama vitregă evita subiectul cu infinită diplomație, devenind fie lividă, fie roșie la chip când se vorbea despre noua realitate. Atunci, nici că o interesară aceste aspecte. Era șia șa prea supărată pe recidiva soțului ei.

Casa era o construcție masivă, din marmură, cu două etaje și câteva dormitoare fastuoase. Realiză asta când porni singură în tutul casei și se opri în dormitorul stăpânilor; acesta, de exemplu, avea un pat masiv în centrul camerei, un covor moale pe care se așezau două picioare din lemn, un lavoar și două garderobii. Într-o parte se găsea o măsuță cu două fotolii în stare perfectă, iar geamurile mari erau acum acoperite cu perdele groase, care să nu lase lumina să treacă în cameră. Aceasta era luminată artificial, de câteva lumânări groase.

Când se hotărâse să se ducă și ea la culcare, nicio servitoare nu se oferise să o ajute să se schimbe, iar Mary Bowman, care venise în cele din urmă cu ei, în ciuda bombănelilor lui Dacre și a sfaturilor tatălui său, se retrăsese devreme, invocând oboseala unui drum atât de greu. Cora o scutise. De fapt, credea că o menținea pe doamna Bowman pe lângă ea doar pentru că îi amintea de aventura cu Dacre, de începuturile acestei aventuri, când tandrețea era alta, iar încrederea, infinită. Tânăra marchiză oscilă în a se așeza în pat și a se duce în bucătărie, iar, când stomacul scoase un sunet deznădăjduit, își dădu seama că avea să aleagă cea de-a doua opțiune. Acum, Cora revenise de la bucătărie cu un coșuleț cu pâine. Adevărul era că supa de țestoasă îi displăcea, mâncarea de linte fusese singurul fel pe care reușise să îl înghită, iar la desert lady Huntly refuzase scandalizată se le fie adusă o tartă cât de mică, pentru că se făcuse ora nouă, iar dulciurile, la o oră așa târzie, o îngrășau. Fata înghițise în sec, rămânând cu gândul la orice tip de tartă, dar nu spuse nimic. Prin urmare, nici Cora nu mâncase. La ora unsprezece o lovise o foame mortală, drept care coborâse în bucătărie. Bucătăreasă, o femei plinuță, ostenită din cauza pretențiilor culinare ale lui lady Huntly, îi oferise coșul cu pâine, cerându-și iertare pentru că aruncase tartele pe care le pregătise pentru cină. Cora zâmbise și prinsese ofranda. Ar fi mâncat orice atunci, iar pâinea – încă foarte puțin caldă – nu era de evitat.