CAPITOLUL 21: Infidelă

2.3K 271 66
                                    

Orice soț și-ar fi privit suspect soția, la micul dejun, la prânz, la cină, în pat, când stătea lângă ea sau când își trecea mână peste fruntea lui, dacă ar fi știut-o vinovată de un secret, păstrătoarea unui mister. Dacre nici măcar nu avu toate aceste momente, așa că o privase pe Cora de toate căutăturile urâte, iar asta pentru că se sustăsese ca o hoață de lângă el. Totuși, să înceapă cu prima întrebare care îi măcinase sufletul, încă din clipa în care pomenise subtil – era rușinos să faci vâlvă despre un copil, deoarece toată lumea știa cum se concepeau copiii – de existența moștenitorului. Ce căutase Cora Quinty, marchiză de Huntly, în compania lordului Brom, cel care nu îi devenise niciodată fiu vitreg? În fond, Brom era cel de care trebuia să se teamă, cel de care se temuse și el, când era adolescent. De ce Cora nu se temea? Ce credea ea că avea, la șaptesprezece ani, și nu avusese Dacre când era de vârsta ei? Prin mintea tulburată îi treceau câteva idei, dar s-ar fi jignit pe el dacă le dădea glas.

Dacre nu avea să afle răspunsul la acea întrebare în clipa în care își deshisese ochii, la cinci ore după ce fusese otrăvit. Stomacul îl ardea încă, gura i se făcuse pungă și simțea că transpirase până se evaporase.

Din fericire pentru el și pentru inima Corei, asta nu se întâmplase.

În ceea ce o privea pe soția indifelă, Cora fusese anunțată de Mary Bowman că soțul ei căzuse în sala cea mare și acum era transportat spre dormitor, dar că ea, umilă și abilă slujitoare – insistase să se numească astfel -, chemase deja medicul. O descoperise într-o postură compormițătoare, singură, cu un bărbat cu care nu ar fi trebuit să se înțeleagă oricum. Nu comentase. Cel mai bine era să nu comentezi. Totuși, când aflase asta, Cora uitase de Brom, de înțelegerea lor, de tot, coprul începuse să îi tremure și dăduse buzna în dormitorul matrimonial. Acolo, Kit Bayle și valetul marchizului îl așezau pe pat. Le luară ceva să se chinuie cu bărbatul mătăhălos, pe care Cora nu l-ar fi putut ridica niciodată. Dacre se făcuse deja vinețiu, iar imaginea asta, când se apropiase de el, uitând de toți din jurul ei, o speriase cel mai tare. Tânăra se temea de un atac de cord.

Când sosise doctorul, într-o viteză amețitoare, preinfarctul – nu putea fi vorba despre un infarct, pentru că Dacre continuase să respire, încovoiat, strâns pe mâna soției sale, iar măcar atâta lucru știa și marchiza despre medicină -, fusese scos din ecuație. Inima marchizului era sănătoasă. Stomacul era cel care nu părea astfel. Dacre fusese otrăvit, cel mai probabil cu o doză mică dintr-o otravă pentru șoareci. Imediat, Kit, care stătuse lângă Cora, cu brațele încrucișate și privise scena, nedezlipit de prietenul său, își amintise:

— A băut foarte puțin din șampania pe care a purtat-o cu el toată seara! Cora îl privise, amintindu-și și ea de păcătosul pahar. Să fi fost...?

— Tot ce e posibil. Se întorsese la bolnav cu un oftat. Să mulțumim Cerului că lordul nu are obiceiul de a bea mult. Apoi, adresându-se Corei: Vă rog să ieșiți. Îi voi aplica un purgativ. Nu va fi o imagine prea plăcută.

Înțelegând că lady Cora nu putea fi urnită de acolo, Kit își permise să o ia în brațele sale, să o scoată din cameră și să se pună între ea și ușă. Așa cum spusese doctorul, imaginea nici nu fusese plăcută. Dacre eliminase otrava aproape imediat și căzuse într-un leșin. La plecarea medicului, Kit îl însoțise, grijuliu, strânsese umărul Corei și îi zâmbise, semn că avea sprijinul ei pentru orice s-ar fi întâmplat. Lordul nu apucase nici azi să o felicite pentru copil, iar ea nu reușise să îi mulțumească pentru eforturile pe care le făcuse pentru a o scăpa de căsătoria cu West, de parcă amândoi știau că asta nu era ultima zi petrecută de cuplu în Londra.

Departe de a fi predestinațiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum