Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 26: 1818

Pământurile erau fertile, verzi, iar vântul mângâia culturile și le îmbia să crească mai mari, mai bune și abundente. Dealurile netede erau sărutate în zare de un cer veșnic albastru, senin, iar printre tufe își făcea loc fie un drum de țară, fie unul de piatră, cu cât se apropia de orașul din Aberdeenshire. Culorile se risipeau, se combinau în peisajul agrest și devenau deosebite pentru omul impresionat dintotdeauna de frumos. În această mare de nuanțe, straiele simple ale țăranilor și vehiculele brune deveneau puncte inestetice în depărtare, deși căruțele sau călăreții nu erau mulți, la kilometri depărtare unul de altul. După ce căpițele cu fân și numărul impresionabil de oi, vite și turmele de porci erau lăsate în urmă,cu tot cu zgomotele lor și privirile curioase, primul semn că drumețul de apropia de castelul marchizului de Huntly era construcția impunătoare a Bisericii.

În zonă fuseseră construite două astfel de lăcașuri sfinte; prima, catolică și veche, în care mai slujeau încă niște curajoși, iar cea de-a doua, anglicană, ridicată încă din secolul al șaptesprezecelea. Aceasta era preponderentă, Dacre însuși fusese botezat în ea. Convertirea la anglicanism, la religia regelui, de foarte devreme, asigurase ascensiunea politică a marchizilor de Huntly, iar, acum, niciunul nu mai știa cum era să fii catolic. Simplă, cu pereții albi, acoperișul gri și câteva turnulețe în stânga și în dreapta, poate fără vreun folos, acestea își menținea poziția în fața competiției catolice și evanghelice. În fond, misionarii anglicani fuseseră aleși și din acest lăcaș, propăvăduind probabil peste Ocean. Avea influență.

Câteva garduri împrejmuiau niște livezi, care probabil erau în proprietatea bisericii, și după alți kilometri se zăreau turnulețele castelului propriu-zis, care lua fața pioșeniei promovate în slujbele anglicanilor. Casa turnului era încă vizibilă, bine îngrijită, deși fusese construită în 1671 de primul conte. Culoarea crem a zidului rezona cu părțile adăugate după anul 1701, inclusiv un conac impunător, care să reflecte moda vremii. Astfel, cele trei etaje, cu subsol și mansardă aveau o formă asimetrică în partea din vest. Finisajurile unui al doilea turn baronial îl făceau mai mult decât locuibil, grație mansardei, acolo unde își petrecea demult timpul călugărul sau oaspetele considerat important. Un număr important de ferestre marcau opulența, marginile fiind vopsite cu alb ca să încorporeze acoperișul negru și pereții văruiți crem.

Pe lângă toate acestea, aproape de lacul din Aboyne, care găzduia peste tot o vegetație îmbietoare, asta și datorită existenței în vecinătate a râului Dee, Cora revenea acasă, dezamăgită sau supărată, neștiind dacă azi îl concediase sau nu pe vicar, nenorocind pentru totdeauna relația cu cele sfinte.

Luă o gură mare de aer, rupând dezinteresată niște frunze și strivindu-le între degete până ce le dădu drumul în lac. Mergea privind în jos, cu umerii căzuți ca un om înfânt de soartă. Soarele îi bătea părul prins într-un coc jos, la spate, din care ieșiseră câteva șuvițe. La urma urmei, mersese de la casa vicarului până acasă pe jos, pe marginea drumurilor, încercând să își păstreze postura demnă. Își arunca dezinteresată picioarele în față, pășind pe iarba tăiată recent de grădinar. Nu ar fi trebuit să calce pe ea sau să umble în această zonă cu o rochie atât de deschisă la culoare, aproape albă. Trase de vălul pe care îl așezase în zona sânilor măriți atunci când hotărâse să participe la slujbă și îl ținu în pumn, după ce pufni. Dumnezeu îi mai văzuse sânii și nu credea că era împotriva lor.

Fără să îi pese dacă era văzută – De cine? Acestea erau proprietatea lui Dacre – se așeză în mijlocul ierbii, conștientă că petele de pe rochie aveau să dea bătăi de cap slujnicelor, își încrucișă picioarele și trânti coșulețul cu merinde lângă ea. Ar fi trebuit să se ajungă pe masa vicarului, să fie un prânz comun, cu ea, preot și măicuță. Ar fi trebuit...