More than that

1. Începuturi.

Nici nu știu cum să încep.
Viața mea este minunată, cu ghilimele de rigoare. Mai degrabă e ca și cum n-aș exista in propria viața. Deși am destui oameni apropiați care încearcă să mă convingă contrariul, mi-e greu să cred că însemn ceva pentru familia mea. Și când spun familie mă refer doar la mama. Mulți ar crede chiar că viața mea este perfecta deoarece am tot ce îmi doresc, "nu îmi lipsește nimic". Material, da. Însă spiritual, psihic...aș mai avea multe de adăugat până să pot spune că totul e minunat.

Acum 6 ani tatăl meu a murit, suferind de cancer de ceva vreme. El era persoana mea preferată, îmi plăcea să cred că eram jumătăți perfecte iar pierderea lui m-a dat puțin peste cap. Mă consider o persoană puternică, ba chiar destul de rece și nepăsătoare uneori însă când e vorba de așa ceva... . De atunci ori de câte ori aud de cancer sau orice are legătură cu el mi se înmoaie genunchii.
Mama, pe de altă parte nu a fost niciodată un părinte ideal. Nu e afectuoasă, nu o interesez prea tare, deși ea a spus mereu că mă iubește și că eu nu văd lucrul acesta. Poate e și din cauză că am venit pe lume când ea era foarte tânără si încă nu știa cum să se comporte cu un copil iar din această cauză nu a dezvoltat acea iubire față de mine. De multe ori se certa cu tata și îmi era foarte clar că nu e genul de mama care să fie obsedată, să zicem, de copilul ei. Să vrea să fie mereu cu el, să facă chestii împreună nu știu... însă eu o iubesc, deși nu mai arăt lucrul asta cum o făceam când eram mai mică. Acum nu mai încerc să mă bag in sufletul ei cu forța. Asta pentru că oricum in sufletul ei e ocupat de altcineva.
Vă povestesc imediat.

Înainte locuiam in Ocean City, Maryland însă după moartea tatălui meu, mama a luat-o puțin pe arătură și era mai rea decât mine in sensul că umbla mult prin cluburi...parcă ea era adolescenta, nu eu. In fine, am supraviețuit cu ea.
Acum doi ani, nu a mai venit acasă patru zile. Am intrat in panică maximă, nu știam la cine să apelez având in vedere că eram singure. Voiam să merg la poliție dar apoi m-am gândit că poate pur și simplu m-a părăsit. Nici vorbă. A apărut a mea a cincea zi, arătând ca naiba însă intr-un fel, mai bine decât când plecase...însoțită de doi...bărbați dubioși care păreau să fie ceva gen man in black sau din mafie. Aceea a fost ziua in care totul s-a schimbat. Întâlnise pe cineva. Ca să înțelegeți, mama nu a fost niciodată genul de femeie care să își facă planuri, să fie entuziasmată de viitor însă din acea zi parcă ceva i-a hrănit speranța interioară. A devenit mai radiantă,  nu înțelegeam deloc ce se întâmplă. 
Însă nu eram un copil, vedeam cadourile scumpe dar in același timp ii vedeam și zâmbetul. Părea fericită chiar dacă nu știam cui i se datora această fericire...nu îl văzusem, nu știam cine e sau cu ce se ocupă.

Nu eram ipocrită, mă bucuram pentru ea, însă îmi era frică să nu profite de ea și mai ales...îmi era frică să nu rămân singură. Mi-a luat ceva vreme să recunosc asta, însă când am făcut-o, legătura dintre noi parcă s-a făcut mai puternică. Pentru prima dată in viața mea simțeam că mama era intr-adevăr mama...că era lângă mine cu adevărat. 

Timpul a trecut, am terminat in sfârșit facultatea de literatura iar mama a decis că e momentul să îl cunosc in sfârșit pe el.
Un an mai târziu. M-am trezit pusă in fata faptului că mama mea se întâlnea cu un bărbat la care nu m-aș fi gândit niciodată. Eram 100% convinsă că făcea parte din mafie însă nu aveam curajul să o spun cu voce tare. Nu eram mirată că îl întâlnise prin vreun club.
Tipul era impecabil, mereu purta cămăși negre, costume mult prea scumpe, iar in puține dați îl văzusem cu tricouri și pantaloni de trening. Emana un aer modern, periculos și misterios, puteam vedea de ce mamei ii curgeau balele după el.

Sergio Marquina.
Parcă trăiam o telenovelă...

Când vorbea cu mine mă simțeam atât de mică pe lângă el, in sensul că până și vocea lui emana acea putere și acel mister care se legau de mine precum o iedera făcându-mă să vreau să știu mai multe despre el. Părea atât de fioros in majoritatea timpului...

Încă aproape un an și jumătate mai târziu, iată-mă aici, locuind cu el și cu mama ca intr-un basm de prost gust. Uneori mă gândesc dacă merit toate astea, toți banii, toate vacanțele, toate mofturile...
Acuma știu cu ce se ocupă, deși nu i-am reproșat-o niciodată.
O nimerisem de la început, treaba cu mafia...dar totuși, mama m-a asigurat din prima că suntem perfect in siguranță cu el, că e cel mai tare din parcare bla bla.
Nu știu exact câți ani are el, deși bănuiesc cam 30 și ceva. Mama are acum 41 iar eu 24. Îmi place să zic 25 in curând. Probabil că el ma considera un copil oricum... . Tocmai de aceea nu ratam nicio ocazie ca să îl enervez.

Însă puțin știam ca încercările mele de a-l scoate din sărite aveau să se transforme in altceva.