Fii tu ochii mei

Capitolul 10

Trei luni mai târziu...

Privesc teancul de declarații din fața mea. Pentru prima dată după ce Lana a plecat, mi-am amintit un moment în care am fost împreună: aveam ordine în birou. Acum totul e haos. Viața mea este dominată de haos.

Au trecut trei luni de când m-a părăsit  iar inima mea este zdrobită, sfâșiată, cum nu am crezut că va fi vreodată. Mă simt mai bătrân cu douăzeci de ani. Epuizat. Nici până azi nu înțeleg de ce m-a părăsit... Trei luni fără răspuns, fără ea, fără sens. Cel puțin Katie mi-a lăsat un bilet de adio, ea nimic. Probabil că femeile nu suportă să mă aibă în preajmă prea mult timp.... Chiar credeam că Lana este altfel.

Primele două săptămâni am umblat ca un zombie, nu mâncam, nu mai ieșeam, nu aveam chef de nimic. După o lună Bradley m-a forțat să ies din casă. Ca un obsedat m-am îndreptat către casa ei. Dar ea nu mai era acolo, casa ei era pustie. Am stat o oră pe terasa ei încercând să îmi dau seama dacă a fost reală sau am visat.

Priveam fiecare loc în care trecusem cu ea și mă ardea sufletul amintindu-mi. Jabbo era trist mai tot timpul. Se atașase de ea și nu suporta că nu o mai vedea.

Acum nu mai simt nimic, sunt amorțit. Viața fără ea este seacă, fără esență. Nu pot să cred că nu mai este lângă mine dar nu mă pot lăsa pradă disperării. Am un caz de rezolvat și asta am să fac.

Revin la ce făceam și încerc să recitesc ultima declarație dar telefonul sună și mă întrerupe din nou din citit.

-Alo, da?

-Bună ziua, domnul Syke Wesley?

-Da, eu sunt... Ce doriți?

-Uhm... Este o situație delicată... Sunt managerul magazinului Lockword, avem o domnișoară care a leșinat și a fost preluată de ambulanță, dar i-au uitat lucrurile în urmă.... Am găsit cartea dumneavoastră de vizită în geantă și am sunat.

-Cine a leșinat?

-Nu știm cum o cheamă din păcate.... A căzut pur și simplu...Ați putea veni vă rugăm să ridicați bunurile?

-Uh... Ok, vin acolo...

-Bine vă aștept...

Mă urc în mașină și gonesc către magazin, mai mult curios decât îngrijorat. Nu îmi dau seama cine ar putea fi. Managerul mi-a dat geanta dar nu a putut să îmi dea mai multe detalii legate de fată, decât că era o tânără roșcată, nu prea înaltă... Tipul era un pic scuturat așa că nu am insistat...

Încep să cotrobăi printre lucruri întrebându-mă cine ar putea fi. Geanta nu avea mare lucruri în ea, un ruj, o pereche de ochelari negri, un parfum mini și telefonul. Iau telefonul și încerc să îl deschid când rămân șocat de imaginea celui care tocmai suna: Bradley.

Răspund buimac...

-Bradley?

-Uh... tata?!?!

-Da, eu sunt....

-Uh... V-ați împăcat?

-Ce ...?

-Tu și Lana...Nu de asta ai răspuns tu?

-Cum...???? E telefonul Lanei?

Atunci mă uit atent la telefon și îmi dau seama că este de fapt vechiul meu telefon, cel care rămăsese la Lana ... Simt un junghi în inimă.

-Doamne....

-Tată?

-Nu... am răspuns eu pentru că... Brad, trebuie să închid... Ceva s-a întâmplat cu Lana...